corina.gruber

V ântul bate cu putere, rece şi tăios şi pare că-mi trece prin toate straturile de haine. Soarele străluceşte inuman, îmi arde faţa şi mâinile şi îl simt chiar şi cu ochii închişi. Între rafalele de vânt, nu se aude niciun sunet. E ca la începutul şi sfârşitul lumii. Stau aşezată pe bolovanii încinşi şi privesc în jur. La câţiva metri de mine, platoul pe care mă aflu se transformă într-o cădere în gol. Dincolo de hău, cât văd cu ochii, se întind lanţuri de stânci, munţi şi vârfuri care zgârie linia orizontului. Cerul e violent de albastru şi norii sunt lângă mâna mea. În partea cealaltă, începe infernul de zăpadă. De fapt, întregul platou, până la vârful din apropiere, e acoperit cu o zăpadă orbitor de albă, îngheţată, pe care picioarele îmi alunecă în toate direcţiile atunci când păşesc. În faţă, lin, se ridică o şa terminată cu un vârf, şi el la fel de lin, acoperite cu zăpadă. Aş vrea tare mult să ajung acolo. E doar cu 200 de metri mai sus decât punctul în care mă

Am fost o dată în Paris, acum 7 ani și am stat acolo o săptămâmă. Cred ca nici o lună nu mi-ar fi fost de ajuns. Am văzut cât am putut de mult în timpul petrecut acolo. Dar ceea ce mi-a rămas cel mai mult în suflet au fost locurile la care nu mă așteptam, pe care le-am descoperit din întâmplare. Așa au fost străduțele din Montmartre. Așa a fost și Centrul Pompidou. Despre ele am scris aici http://povesteapozelor.blogspot.ro/2014/08/paris-mon-amour-1.html . Sunt însă și alte locuri care m-au marcat, dar la care mă așteptam să îmi rămână în minte. Am văzut Turnul Eiffel de două ori. Am urcat doar a doua oară și, deși aveam rău de înălțime pe vremea aceea, nu am regretat. În sine, turnul e un colos (de fapt nici nu e chiar așa de înalt) de metal, ceva ce ridică în slăvi epoca industrială. Dimensiunea simbolică e ceea ce te marchează atunci când îl vezi. Asta, și imaginea orașului văzut de sus. Am avut norocul de a urca pe înserat, când se aprindeau luminile, iar palatele și Sena p

Demult demult, într-un tărâm uitat de lume și întunecat, trăia o prințesă frumoasă frumoasă, dar nefericită. Se numea Prințesa Înserării. Ea îl iubea pe un prinț, Prințul Amiezii, iar prințul o iubea la rândul lui. Prințesa suferea însă din cauza unui blestem: pe timpul zilei, în palatul ei de cristal, ea trebuia să stea așezată pe un scaun de aur de care era legată cu rădăcini. Lungi, lemnoase, crude, rădăcinile porneau din trupul ei și intrau în scaunul de aur, legând-o acolo ziua întreagă. Prin față i se derulau necontenit fantome, iar ea trebuia să le vorbească continuu, etern, cuvinte ce nici măcar nu îi aparțineau, cuvinte goale, ce nu veneau din inimă, ci din hârtii. Abia la amurg, atunci când apărea și Prințul Amiezii, Prințesa avea voie să se ridice de pe scaunul ei de aur. Rădăcinile se retrăgeau preț de câteva ore, iar ea putea să se plimbe nestingherită cu Prințul oriunde dorea și să vorbească din inimă. Însă pe înserat, când și Prințul își pierdea puterile, Prințes

Demult demult, într-un tărâm uitat de lume și întunecat, trăia o prințesă frumoasă frumoasă, dar nefericită. Se numea Prințesa Înserării. Ea îl iubea pe un prinț, Prințul Amiezii, iar prințul o iubea la rândul lui. Prințesa suferea însă din cauza unui blestem: pe timpul zilei, în palatul ei de cristal, ea trebuia să stea așezată pe un scaun de aur de care era legată cu rădăcini. Lungi, lemnoase, crude, rădăcinile porneau din trupul ei și intrau în scaunul de aur, legând-o acolo ziua întreagă. Prin față i se derulau necontenit fantome, iar ea trebuia să le vorbească continuu, etern, cuvinte ce nici măcar nu îi aparțineau, cuvinte goale, ce nu veneau din inimă, ci din hârtii. Abia la amurg, atunci când apărea și Prințul Amiezii, Prințesa avea voie să se ridice de pe scaunul ei de aur. Rădăcinile se retrăgeau preț de câteva ore, iar ea putea să se plimbe nestingherită cu Prințul oriunde dorea și să vorbească din inimă. Însă pe înserat, când și Prințul își pierdea puterile, Prinț

Am fost o dată într-un oraș care miroase a Dior J'adore și unde pielea îți e mângâiată de mătase. Am fost o dată într-un oraș care respiră artă și libertate. Am fost o singură dată, dar m-aș întoarce oricând. Am fost o dată în Paris. A trecut destul de mult timp de când am fost în Paris. A fost prima dată când am ieșit  din țară împreună cu K., pe cont propriu, fără ghizi sau agenții de turism. Am făcut exact ce am vrut  și am mers unde am avut chef. Și nu cred că am fi putut găsi o destinație mai bună decât Parisul (după aceea, toate concediile le-am făcut la fel de neplanificat și au fost unul mai bun decât celălalt). M-am îndrăgostit de Paris la prima vedere și la prima respirație. Eram într-o piață, tocmai ieșisem de la metrou. Nu era ceva important, vreun landmark. Căram după noi bagajele și ne căutam hotelul. Ne-am aliniat la semafor, cu alte câteva zeci de oameni. Dar când s-a făcut verde pentru pietoni, în loc de graba și stressul de acasă sau în loc de ordinea p

O singură dată în viață am avut senzația că am pășit în ecranul televizorului și am intrat într-un film. Eram în mașină, pe un drum de coastă. Era vară și cald și în jurul nostru zburau decapotabile și Ferrari-uri. Atunci i-am văzut. Erau într-o decapotabilă clasică, roșie, cu forme în același timp ascuțite și curbe. Erau două cupluri. Mașina se deplasa încet și din zâmbetele de pe chipurile lor era mai mult decât evident cât de bine se simțeau. Toți purtau pălării albe de soare. Și era clar că nu erau prima dată acolo, pentru că erau de vârsta bunicilor mei. Mergând pe același drum de coastă, cu Mediterana într-o parte și palmieri și pini de partea cealaltă, eram într-un film, un James Bond de prin anii '60. Mi se părea ciudat și nu mă simțeam deloc în elementul meu, fiindcă era o lume mai strălucitoare decât îmi putusem imagina. Coborând din Alpii Maritimi, am văzut marea la foarte scurt timp după ce lăsasem în urmă pământul roșu și kilometri întregi de viță-de-vie. Nu-mi

Wooosh, woooosh... Woooosh, wooooosh... Woooosh, woooosh. Și briza. Atât. Fără muzică, fără vânzători ambulanți (pe cel care vindea zmeură l-am inclus în peisaj că mi-a plăcut de el). A, și un Mojito. A fost (din nou) același sat de la malul mării, cu liniștea somnoroasă  și toropită a zilelor și vârtejul perpetuu al nopților. Aceeași Vamă, aceeași libertate. Aceiași hipsteri, aceleași fițe, aceeași mizerie (dacă ții neapărat să o vezi), aceeași distracție nebună și iresponsabilă, aceleași prețuri usturătoare și același feeling de laissez faire. Poate că acum 2 ani eram într-o fază rebelă. Acum nu mai sunt (cel puțin așa cred eu), dar tot îmi place. Se pare că am eșuat în maturizare :) Am ajuns sâmbătă dimineața, după un drum de 6 ore și jumătate cu mașina (timp în care am dormit o oră). Cazare pauză, că numai de la 4 era disponibil. Deci, să stăm pe plajă, la prăjit și să bem cocktailuri (mai știu și altele în afară de Mojito, dar ăla îmi place mie cel mai mult). Nu-mi perm

A fost odată un oraș într-o continuă fierbere, cu ritmuri turcești, miros de Armani, sclipiri de metal și sticlă și teniși Puma roșii asortați la costum cu fustă. Pe scurt, aceasta e imaginea pe care Frankfurt o are în mintea mea. Demult-demult, să tot fie mai bine de 10 ani de atunci, mi-am strâns bani, m-am suit în autocar (în studenție avionul era o poveste vânătorească) și m-am dus să-mi vizitez prietenul (actual soț) pe care nu-l mai văzusem de multă vreme. A fost prima oară când am ieșit din țară înspre vest. În Frankfurt mi-am dat seama că încă mai știu germană, deși nu o mai vorbisem de 3 ani. În Frankfurt am văzut prima dată zgârie-nori și am căscat gura și mi-am dat capul pe spate, pentru că nu îmi venea să cred cât de mică eram. În Frankfurt am văzut oameni fără adăpost care se încălzeau în fața magazinelor luxoase și mi-am amintit de documentarele despre capitalism de pe vremea Împușcatului, care ziceau că în vest e doar atât: homeleși. În Frankfurt mi-am cumpărat pr

Cu mulți mulți ani în urmă, pe când eram o copilă teribilistă și debusolată, mă plimbam prin parc, în noaptea de Halloween, cu alte copile teribiliste și debusoalte, pe care încă le numesc prietene bune. Și una dintre ele, cu acces la trendurile din Germania anilor '90, a început să cânte o melodie. Așa debusolată și teribilistă cum eram eu, am fost lovită în moalele capului de refren " Gott weiß ich will kein Engel sein. " (Dumnezeu știe că nu vreau să fiu înger). Na, dacă știți ceva despre filozofia romantică (aveam 16 ani) veți înțelege ce era atât de appealling. Dacă nu știți, imaginați-vă cât de bine se potrivește în mintiuca unui copil de 16 ani ideea că sfidezi tot, inclusiv puterea supremă. Basically, that's it. Eu eram genul acela de adolescent. Refrenul e din "Engel" de la Rammstein, care la sfârșitul anilor '90 erau într-un boom de imagine și celebritate.  Am rămas cu obsesia Rammstein câțiva ani buni. Am făcut rost de albume și m-am lă

A fost o dată un sat mic, pe plaja Mării Negre, cu un renume și un suflet mare. În România vei găsi azi o tonă de oameni dispuși să apere Vama de azi (cum o știu eu) și o tonă dispuși să îi ia de guler și să o condamne. Sincer, nu mă interesează disputele. Amestecul de rustic, fiță, hipstereală și balamuc a fost fix pe gustul meu. De felul meu, sunt o persoană comodă. Am fost cu cortul doar la munte, niciodată la mare. Nu mă dau în vânt după muzica folk sau cântatul la chitară. Și nu am fost niciodată în Vama Veche până în 2012. În Vamă, eu am găsit libertatea pe care niciodată nu am putut să o găsesc în jurul meu. Întotdeauna am simțit, atunci când plecam din țară, că oamenii te judecă mult mai puțin decât aici, că se uită la tine mai puțin, că te  analizează mai puțin și, în general, sunt mai destupați. Mi-era ciudă că nu găsesc acest lucru și mai aproape și mi-era ciudă pe oamenii din jurul meu că erau incapabili să se detașeze. N-o să mă lansez în elucubrații despre gura lum

Am fost o dată într-un tărâm de poveste, ce mirosea a lavandă (dar nu ca dulapul cu vechituri, cum zice K, ci proaspăt și viu) și mă făcea să cred că sunt într-un desen animat clasic al lui Disney. Știu că sună cheesy, dar feelingul e real și cât am stat acolo, exact așa m-am simțit. Nicăieri în lumea asta nu am simțit atâta pace și împăcare. Pentru mine, locurile au un miros sau un feeling anume. Fiecare părticică din lume care mi-a rămas în vreun fel în minte miroase cumva sau îmi stârnește o stare. Provence miroase a lavandă. Când am ajuns eu acolo, culesul lavandei se încheiase deja. Am ales drumul mai pitoresc și am mers pe dealuri cu șosea îngustă și serpentine la tot pasul. După o curbă, când drumul începuse să mai coboare, am văzut pentru prima dată un câmp de lavandă, sălbăticită ce-i drept, și am coborât geamul mașinii. Mirosul dulceag mi-a invadat mai mult decât nările, mi-a ajuns până în suflet, aducând cu el o pace imensă. În clipa aceea am înțeles de ce toată lumea