corina.gruber

 Eram în anul I   de facultate, la Cluj. Era vară. Începea sesiunea și fonetica, literatura engleză de secol XVI și lingvistica îmi ieșeau pe nas. Pe noptiera unei colege de cameră, am văzut o cărămidă de carte, în engleză, care avea pe coperta a patra ceva cu golbini și vrăjitori. Nu am reținut titlul. Peste câteva zile, am intrat, de nevoie, în biblioteca britanică. După mai puțin de 10 minute, renunțasem la Chaucer. Nu m-a convins prea tare. În schimb, mă oprisem între rafturi, cu o carte în mână. Pe copertă erau desenate un copil și o mătură. Pe coperta a patra scria ceva de vrăjitori. Mi-am dat seama rapid că nu era aceeași carte ca și cea citită de colega mea. Dar nu mai conta. În 14 zile, citisem tot ce apăruse din serie până în acel moment. Tocmai făcusem cunoștință cu Harry. Harry Potter.             Apoi, am început să aștept. Tot la câțiva ani, mai apărea ceva, un film sau o carte. Filmul îl devoram. Fiecare volum nou apărut îmi acapara integral 2-3 zile,

Joaca de-a romanul  apărut în Euphorion, nr. 3-4, martie-aprilie, 2014      În mod paradoxal, lumea românească (cel puțin o parte a ei) suferă de o formă cronică a luatului în serios. E un paradox, deoarece cealaltă parte a societății nu face altceva decât să se joace, neluând nimic în serios. Cultura cade, din păcate, în multe cazuri, sub umbrela primei atitudini. O excepție notabilă o constituie regretatul Alexandru Mușina, care, prin său romanul său, Nepotul lui Dracula , își asumă ludicul ca formă de existență narativă. Scriitor optzecist, Mușina s-a pronunțat, nu o dată în ultimii ani, împotriva postmodernismului literar românesc. Cu toate acestea, lecția ludico-ironico-parodică rămâne bine înscrisă în universul său atitudinal, fapt evident în paginile romanului.  Probabil că majoritatea cititorilor încep lectura conștienți că intră într-un joc, pentru că însuși aspectul exterior al romanului creează acest orizont de așteptare. Prima copertă dezvăluie un P