Liniște

Vântul bate cu putere, rece şi tăios şi pare că-mi trece prin toate straturile de haine. Soarele străluceşte inuman, îmi arde faţa şi mâinile şi îl simt chiar şi cu ochii închişi. Între rafalele de vânt, nu se aude niciun sunet. E ca la începutul şi sfârşitul lumii.

Stau aşezată pe bolovanii încinşi şi privesc în jur. La câţiva metri de mine, platoul pe care mă aflu se transformă într-o cădere în gol. Dincolo de hău, cât văd cu ochii, se întind lanţuri de stânci, munţi şi vârfuri care zgârie linia orizontului. Cerul e violent de albastru şi norii sunt lângă mâna mea. În partea cealaltă, începe infernul de zăpadă. De fapt, întregul platou, până la vârful din apropiere, e acoperit cu o zăpadă orbitor de albă, îngheţată, pe care picioarele îmi alunecă în toate direcţiile atunci când păşesc. În faţă, lin, se ridică o şa terminată cu un vârf, şi el la fel de lin, acoperite cu zăpadă. Aş vrea tare mult să ajung acolo. E doar cu 200 de metri mai sus decât punctul în care mă aflu acum. Dar vântul tăios, zăpada şi soarele mă orbesc şi aerul nu îmi ajunge în plămâni și nu pot să merg. Şi, oricum, oricât m-aş strădui să mă îmbrac cum trebuie, nu am echipament de munte. Am încercat să merg vreo 50 de metri, pe zăpadă. A trebuit să mă opresc, respirând adânc şi sacadat. Creierul îmi vâjâia şi pe piept simţeam o greutate de care nu puteam să scap.

Mă aflu la 3800 de metri altitudine. Jur împrejur văd numai munţi. Aici, sus, nu se văd graniţele. Dacă nu aş şti, nu mi-aş da seama că văd trei ţări. Acum un an, eram pe un alt vârf, pe care îl văd de aici şi atunci nu ştiam la ce mă uit. În dreapta mea, unde sunt şirurile de stânci ascuţite, e Franţa. Dintre toate, Mont Blanc se vede de la distanţă, ca o şa lină, acoperită de zăpadă. În faţă şi în spate, vârfurile cele mai apropiate, sunt din Elveţia. În stânga e Italia, cu o altă culme lină şi albă. Ochii mă dor şi îmi lăcrimează de la vânt şi lumină. Îmi dau seama că era bine dacă purtam de la început ochelarii de soare.

E atât de frig şi atât de cald în acelaşi timp. Muntele vuieşte la unison cu vântul. Şi soarele pârjoleşte totul. Dar e o linişte aşa cum nu am mai întâlnit decât deasupra norilor. Peste vuietul vântului, peste asprimea muntelui, peste infinitatea cerului senin, îmi aud gândurile şi sufletul. E o frumuseţe atât de sălbatică şi de perfectă, încât nu ştiu în care parte să mă uit mai întâi ca să cuprind cu privirea totul. Nimic din ce ar putea face omul nu are cum să surprindă cât de frumos şi de neîmblânzit e totul în jur. Privesc în jur, inspirând aerul rece şi tăios, care îmi aduce liniştea perfectă.

Metropola vuieşte în jurul meu. Urc scările de la metrou, aşezându-mă pe partea dreaptă. Prin stânga mea, oameni grăbiţi urcă câte două trepte rulante. Nimeni nu ţipă, nimeni nu vorbeşte tare. Dacă ascult, aud minim 5 limbi vorbite concomitent. E un vacarm ameţitor. Când ies în stradă, mă izbeşte sunetul puternic al unui cântec oriental. Nu prea se potriveşte cu peisajul de beton şi sticlă din jurul meu, nici cu atmosfera rigidă şi oarecum tăioasă. Totuşi, se aude din mijlocul pieţei aglomerate, în care indivizi aparţinând tuturor raselor se amestecă într-o grabă perpetuă. Îmi continui drumul printre magazine imense, cu câte 4-5 etaje. Vacarmul oraşului e acelaşi, peste tot. Dar, spre deosebire de alte locuri, nimic nu pare strident, nimic nu iese din zgomotul constant.

 Pe strada paralelă zonei pietonale e o altă lume. În loc de magazine de 5 etaje sunt bordeluri şi sex-shopuri, în loc de clădiri noi din sticlă şi metal sunt clădiri vechi, neîngrijite. La colţul străzii, heroinomanii zac pe asfalt, cu priviri rătăcite. Sunt multe maşini şi puţini oameni. Trec fără a-mi întoarce privirea.

Câteva străzi mai încolo, cerul devine o dungă albastru-gri, aflată departe de mine. Pentru a-l privi, trebuie să-mi dau capul pe spate mult, mult. Sunt între doi zgârie-nori, care mie, de jos, îmi par la fel de înalţi ca munţii. Pe ambele părţi ale străzii se află coloşi de sticlă şi metal. Pe alocuri, încercuiesc câte o biserică veche de 500 de ani sau vreo casă a vreunei familii de nobili din vechime. Contrastul e năucitor şi îmi pironeşte picioarele câteva secunde. Îmi continui drumul şi ajung la cea mai înaltă clădire, pe care pot urca.

De sus nu se mai aude vuietul oraşului. Vântul taie în carne vie. E înnorat şi plumbul norilor îmi apasă pe umeri. În fiecare fibră metalică a clădirii, simt tumultul inerent unui astfel de colos. Privesc în jur cum încep să se aprindă luminile. Sunt câteva zeci de zgârie-nori. Puţin mai încolo, în zona istorică a oraşului, pe ambele părţi ale râului, văd case de epocă. Apoi arterele comerciale, late, pietonale, cu mii de oameni care aleargă încoace şi încolo, ca nişte furnici. Departe, în zare, zonele industriale. Şi mai departe, aeroportul, un oraş în sine. Şi peste toate şuierul vântului şi tumultul acela permanent, vacarm uman şi de maşini, de fabrici şi de avioane. Zgârie-norii sunt luminaţi acum şi par uriaşi. Întreaga metropolă e o explozie de lumini colorate. Norii dispar şi pe cer, aproape de mine, se întrevede luna, învăluită de un nor de smog.

În mine e o linişte inexplicabilă. Nu mai e ca pe munte, să-mi aud gândurile, ci altfel, ca şi cum mi-aş fi găsit locul. Sunt într-un oraş străin, imens, de care nu mă leagă nimic. Dar mă simt în siguranţă, mai mult decât acasă. Aici totul îşi are locul, totul e stabil, asemenea colosului pe care calc acum. Aici înţeleg lumea din jurul meu. Şi liniştea mi se aşterne în suflet, ca norul de smog peste lună, şi îmi imaginez cum ar fi să mă fi născut aici.

Am parcat maşina cu greu, ieşind de pe asfaltul negru şi nou şi intrând pe o zonă acoperită de bolovani. E plin de maşini şi de motocilete puse care pe unde, într-o dezordine pestriţă. La vreo 50 de metri de mine, e înjghebat un spaţiu comercial, de unde se aud urlând manele şi muzică populară şi răzbate parfumul de mici, cârnaţi şi sarmale. Platoul traversat de şosea e foarte întins şi plat. Refuz să intru în zona comercială de unde sclipeşte lumina reflectată pe tot felul de flori de mină şi accesorii colorate şi mă îndrept în direcţia opusă.

Platoul se întinde la vreo 2000 de metri altudine. Jur împrejur sunt vârfuri şi munţi. Linia orizontului e lină şi vălurită ca marea într-o zi calmă. Umbrele norilor fug peste iarba galbenă, arsă de vânt şi soare. Undeva în dreapta, pe cealaltă parte a drumului, găsesc o vale cu stânci. Niciuna nu e tăioasă şi se iţesc gri dintre tufe de jnepeni sau de sub iarba gălbuie. Nu e un peisaj sălbatic, dar are o măreţie a sa. Îmi pare tangibil, uman. Când mă îndepărtez de marea de oameni agitaţi, aud vântul. Şuieră aşa cum numai pe munte îl auzi (sau uneori, în nopţile de iarnă, la mine în balcon) tăios şi viu. Şi atunci când vântul se opreşte şi oamenii sunt departe, se aude şi muntele. În liniştea acesta, în ţârâitul cailor de iarbă, muşchiul de sub picioarele mele freamătă şi muntele respiră.

Aici, pe cea mai înaltă şosea din ţara mea, totul e tangibil, uman. Soarele nu pârjoleşte. Vântul nu îmi zdrenţuieşte pielea. Stâncile nu par ameninţătoare. Orizontul nu e zimţat. Şi dacă reuşesc să fug de manele, mici şi voci aruncate fără nicio îngrădire, reuşesc să găsesc liniştea din munte şi din mine.