corina.gruber

Cu mulți mulți ani în urmă, pe când eram o copilă teribilistă și debusolată, mă plimbam prin parc, în noaptea de Halloween, cu alte copile teribiliste și debusoalte, pe care încă le numesc prietene bune. Și una dintre ele, cu acces la trendurile din Germania anilor '90, a început să cânte o melodie. Așa debusolată și teribilistă cum eram eu, am fost lovită în moalele capului de refren " Gott weiß ich will kein Engel sein. " (Dumnezeu știe că nu vreau să fiu înger). Na, dacă știți ceva despre filozofia romantică (aveam 16 ani) veți înțelege ce era atât de appealling. Dacă nu știți, imaginați-vă cât de bine se potrivește în mintiuca unui copil de 16 ani ideea că sfidezi tot, inclusiv puterea supremă. Basically, that's it. Eu eram genul acela de adolescent. Refrenul e din "Engel" de la Rammstein, care la sfârșitul anilor '90 erau într-un boom de imagine și celebritate.  Am rămas cu obsesia Rammstein câțiva ani buni. Am făcut rost de albume și m-am lă

A fost o dată un sat mic, pe plaja Mării Negre, cu un renume și un suflet mare. În România vei găsi azi o tonă de oameni dispuși să apere Vama de azi (cum o știu eu) și o tonă dispuși să îi ia de guler și să o condamne. Sincer, nu mă interesează disputele. Amestecul de rustic, fiță, hipstereală și balamuc a fost fix pe gustul meu. De felul meu, sunt o persoană comodă. Am fost cu cortul doar la munte, niciodată la mare. Nu mă dau în vânt după muzica folk sau cântatul la chitară. Și nu am fost niciodată în Vama Veche până în 2012. În Vamă, eu am găsit libertatea pe care niciodată nu am putut să o găsesc în jurul meu. Întotdeauna am simțit, atunci când plecam din țară, că oamenii te judecă mult mai puțin decât aici, că se uită la tine mai puțin, că te  analizează mai puțin și, în general, sunt mai destupați. Mi-era ciudă că nu găsesc acest lucru și mai aproape și mi-era ciudă pe oamenii din jurul meu că erau incapabili să se detașeze. N-o să mă lansez în elucubrații despre gura lum

Am fost o dată într-un tărâm de poveste, ce mirosea a lavandă (dar nu ca dulapul cu vechituri, cum zice K, ci proaspăt și viu) și mă făcea să cred că sunt într-un desen animat clasic al lui Disney. Știu că sună cheesy, dar feelingul e real și cât am stat acolo, exact așa m-am simțit. Nicăieri în lumea asta nu am simțit atâta pace și împăcare. Pentru mine, locurile au un miros sau un feeling anume. Fiecare părticică din lume care mi-a rămas în vreun fel în minte miroase cumva sau îmi stârnește o stare. Provence miroase a lavandă. Când am ajuns eu acolo, culesul lavandei se încheiase deja. Am ales drumul mai pitoresc și am mers pe dealuri cu șosea îngustă și serpentine la tot pasul. După o curbă, când drumul începuse să mai coboare, am văzut pentru prima dată un câmp de lavandă, sălbăticită ce-i drept, și am coborât geamul mașinii. Mirosul dulceag mi-a invadat mai mult decât nările, mi-a ajuns până în suflet, aducând cu el o pace imensă. În clipa aceea am înțeles de ce toată lumea