Coasta de Azur 1 (Cap d'Antibes și Cannes)
O singură dată în viață am avut senzația că am pășit în ecranul televizorului și am intrat într-un film. Eram în mașină, pe un drum de coastă. Era vară și cald și în jurul nostru zburau decapotabile și Ferrari-uri. Atunci i-am văzut. Erau într-o decapotabilă clasică, roșie, cu forme în același timp ascuțite și curbe. Erau două cupluri. Mașina se deplasa încet și din zâmbetele de pe chipurile lor era mai mult decât evident cât de bine se simțeau. Toți purtau pălării albe de soare. Și era clar că nu erau prima dată acolo, pentru că erau de vârsta bunicilor mei. Mergând pe același drum de coastă, cu Mediterana într-o parte și palmieri și pini de partea cealaltă, eram într-un film, un James Bond de prin anii '60. Mi se părea ciudat și nu mă simțeam deloc în elementul meu, fiindcă era o lume mai strălucitoare decât îmi putusem imagina.
Coborând din Alpii Maritimi, am văzut marea la foarte scurt timp după ce lăsasem în urmă pământul roșu și kilometri întregi de viță-de-vie. Nu-mi venea să cred că munții efectiv plonjau în mare. Casele din orașe erau albe, iar soarele incredibil de strălucitor le făcea și mai albe. Iar vegetația, atât de luxuriantă că te îneca, îmi arăta în versiune naturală (a unei naturi binevoitoare, nu de climă nașpa ca la Marea Neagră) yuka, ficus ginseng sau oleandru. Eu știam chestiile astea în miniatură bolnăvicoiasă. Yuka pe care îl am acasă a ajuns cu greu la 1,50 m, ficus ginseng era bonsai, iar oleandru cu mai mult de 20 de flori în miezul verii nu am văzut. Ei, aici...aici oleandrul acoperea un gard înalt de vreo 4 metri și lung de 20, yuka era un pic mai mic decât palmierul, iar ficus ginseng arăta cam cum îmi imaginam eu baobabul. So much for climă temperat continentală. Lângă, marea era de un albastru infinit de profund. Și m-aș fi așteptat să fie înfiorător de cald, dar, spre surpriza mea, temperatura nu trecea de 28-29 de grade. În concluzie, stând eu la plajă în Cannes, m-am ars destul de nasol. Dar despre asta, un pic mai încolo.
Nu știu de ce mi se pusese pata să găsim o cazare într-un punct extrem. Fiindcă nu erau insule prin preajmă, m-am mulțumit cu Cap d'Antibes. Coasta de Azur e o relativă îmbârligătură de stațiuni și atunci când i-am tot mârâit lui K. că luăm aici, luăm aici, nu știu exact ce aveam în cap, dar probabil că se asemăna cu Marea Neagră. Surprise surprise, nu semăna deloc. Așa că după ce am dat o tură prin St. Tropez (unde peste zi erau numai niște localnici mai în vârstă pe afară, că restul probabil dormeau pe yachturile ancorate ca furnicile) și Cannes, am încercat să găsim și Cap d'Antibes. Ne-am pierdut. Noroc cu o combinație de hărți (pe hârtie) și aplicații deștepte, că dacă nu mai dădeam multe ture.
În Cap d'Antibes am avut primul șoc. Luxul vilelor și al mașinilor ce ieșeau din curțile zăvorâte mai ceva decât Jilava era mindnumbing. Peste zidurile înalte ce înconjurau vilele, se vedeau vârfurile copacilor de pe domenii și câte un etaj sau acoperiș de casă. Atât. Nici mașini nu treceau prea des. De pe plajă, în golf, vedeai yachturile. Când m-am întors de acolo, am văzut o știre despre Roman Abramovich, care nu reușise să-și ancoreze yachtul în golful acela, pentru că era apa prea mică. M-am întrebat ce naiba oi fi căutat eu acolo...Seara, de dincolo de ziduri se auzeau uneori voci ce strigau sau vorbeau tare, întotdeauna în rusă, pentru că majoritatea turiștilor erau ruși. A fost relativ complicat să găsim o zonă cu terase. Într-un final, am descoperit o piață în apropierea mării, unde K., după ce a citit meniul, a ajuns la concluzia că nu are ce mânca, fiindcă erau numai chestii din mare. Eu, care eram în cumea fericirii, am zis să merg la risc. De data aceea a fost ok, fiindcă nu am pățit nimic de la fructele de mare crude, pe pat de gheață pe care le-am mâncat foarte fericită, imediat după ce m-am prins cum se foloseau instrumentele de scos din carapace, care mie mi-au semănat cu cele de la dentist. Țin minte că la masa de lângă noi, o tipă asiatică mânca homar. Depunea niște eforturi care m-au cam speriat, astfel încât am avut nevoie de câțiva ani ca să mă încumet să desfac unul. Nu mi s-a părut chiar așa de greu.
Cannes a fost un al doilea șoc. Dacă în Cap d'Antibes turiștii stăteau ascunși în spatele zidurilor înalte, aici totul era pe față: luxul, epatarea, yachturile din port și mașinile. Pe lângă, erau și vreo câțiva oameni normali, dar majoritatea afișau un mod de viață de film cu James Bond (cu Sean Connery, nu astea noi). Mi s-a părut ciudat să fac plajă cu Palatul Festivalurilor în fundal și cu elicoptere ce aterizau din oră în oră pe helioportul de lângă plajă. Pe Croisette nu știam la ce mașină să mă uit prima dată, și ce mi se părea diferit față de România era cât de relaxat mergeau, cum nu călcau pedala de accelerație aproape niciodată.
Stând pe plajă la Cannes, căscând gura la mașini și yachturi și palmieri, am uitat să mă dau cu cremă de protecție solară. În consecință, m-am ars destul de bine. Trebuia deci să îmi cumpăr o cremă de rehidratare. Nu am avut naivitatea de a căuta așa ceva pe Croisette, ci am căutat prin aplicații un hypermarket, ceva relativ familiar. Oricum, după plimbarea de 5 kilometri din seara precedentă după restaurant (și taxiul de care avusesem nevoie să mă ducă înapoi) nu mai aveam chef de aventuri extreme. Așa că am găsit un Carrefour...în Nissa, care, de fapt, e la 32 de km. Am ales drumul de coastă, ni s-a părut mai frumos cu marea în dreapta. Nah, long story short, am făcut 2 ore și jumătate...după o cremă (am ajuns și pe șinele de tramvai puțin, că nu am ascultat de GPS). Nu trebuie să mai explic ce car de draci aveam. Drumul acela e într-adevăr frumos (bine, după ce ieși de pe Croisette nu mai e chiar atât de spectaculos), Mediterana are aici ceva ce e numai al ei și nu degeaba apare în sute de filme. Așa se pare că gândesc foarte mulți, fiindcă e tot timpul extrem de aglomerat. Evident că paralel e și autostrda, dar de acolo nu vezi marea.
Nu știu dacă m-aș întoarce în zona aceasta a Coastei de Azur. Tot timpul cât am fost acolo m-am întrebat ce caut eu aici. E fără discuție superb, de la natură până la opulența afișată cu toată nonșalanța. Dar îți lasă impresia că nu e viață reală, ci film. E perfect, prea perfect, de la climă, la mare, la oameni și la restaurante. Și tocmai prin această opulență evidentă, parcă nu e Franța.
