corina.gruber

De trei ani, vreau să scriu un roman. De fapt, l-am scris, dar nu sunt mulțumită de el astfel încât să îl public. Acum îl rescriu. M-am plictisit să aștept "să fie gata" și m-am plictisit de perfecționismul meu.Voi posta aici fragmente. Va fi un pic mai greu cu pozele, fiindcă va trebui să îmi fotografiez visele :). Știu că nu va fi pentru toate gusturile, că doar e literatură. Singurul lucru pe care îl vreau e să fie citit. So....enjoy. Citiți-l! * Alerga într-un suflet trăgându-mă de mână după ea. Brusc, se opri în fața unei vitrine înalte, puternic luminate, în care erau expuse pe rafturi nenumărate construcții din Lego cu piese de toate mărimile și formele. O priveam cum se uita curioasă și nerăbdătoare la zecile de căsuțe, palate și grădini miniaturale, încercând să găsească, cât mai repede, cadoul pe care-l căuta. După câteva minute de priviri concentrate exclamă:   – Mami, mami, l-am găsit! Ăsta e! Cu ochii sclipind, îmi arată o construcție, una dint

Stau ţintuită locului între două benzi pentru bagaje care se rotesc, goale, la nesfârşit. Simt că mă aflu acolo de-o veşnicie. Picioarele îmi sunt înţepenite, de plumb şi nu pot face nici măcar un pas. Sunt într-un spaţiu imens, în care nu se află nimeni în afară de paznicii care mă privesc uneori, impasibili. Parcă nici nu ar fi vii. În jurul şi deasupra mea văd camerele video, care îmi urmăresc orice mişcare. Sunt inutile, ca şi paznicii. Dorinţa mea de a evada a fost demult anihilată. Mă aflu undeva sub pământ. Nu se aude niciun sunet, niciodată, în afară de ţăcănitul ritmic al benzilor de bagaje care se rotesc la nesfârşit. Nu sunt complet goale, pe una dintre ele e o valiză metalică, mare, arginite. E acolo dintotdeauna. Nu am atins-o niciodată. Nu am avut curiozitatea. Se poate ca eu să fiu aici doar de câteva ore, care mi se par o veşnicie. Se poate să fiu de câteva zile. Se poate să mă fi născut aici. Îmi aduc aminte doar vag că există şi altceva. Am fost şi su

         Mergeam să-l întâlnesc pentu prima dată. Îl știam, îl mai văzusem înainte, accidental. Mă speriase îngrozitor. Apăruse într-o noapte cu insomnie și frisoane la căpătâiul meu, privindu-mă cu niște ochi mari, negri, în flăcări. Privirea aceea îmi răscolise ființa. Simțeam că vede prin mine, în timp și spațiu, tot ce am fost, sunt și aș putea deveni. Și ceea ce mă îngrozea cel mai tare era sentimentul unui gol imens ce lua naștere sub ochii lui în străfundurile ființei mele, ca și cum dincolo de piele, sânge, mușchi și organe nu ar mai fi existat nimic. Ca și cum niciodată nu ar fi existat nimic,   ca și cum eu eram doar atât. Am trăit după aceea multe noți îngrozitoare, în semiîntuneric, cu respirația șuierată, convins că dincolo de corp eu eram doar un abis, negru, sec, gol. A mai apărut într-o altă noapte, eram într-o mașină și goneam spre mare. Voiam să dorm și îi auzeam pe cei de lângă mine vorbind în surdină, despre serviciu, despre alegeri, nu mai   știu c

 Eram în anul I   de facultate, la Cluj. Era vară. Începea sesiunea și fonetica, literatura engleză de secol XVI și lingvistica îmi ieșeau pe nas. Pe noptiera unei colege de cameră, am văzut o cărămidă de carte, în engleză, care avea pe coperta a patra ceva cu golbini și vrăjitori. Nu am reținut titlul. Peste câteva zile, am intrat, de nevoie, în biblioteca britanică. După mai puțin de 10 minute, renunțasem la Chaucer. Nu m-a convins prea tare. În schimb, mă oprisem între rafturi, cu o carte în mână. Pe copertă erau desenate un copil și o mătură. Pe coperta a patra scria ceva de vrăjitori. Mi-am dat seama rapid că nu era aceeași carte ca și cea citită de colega mea. Dar nu mai conta. În 14 zile, citisem tot ce apăruse din serie până în acel moment. Tocmai făcusem cunoștință cu Harry. Harry Potter.             Apoi, am început să aștept. Tot la câțiva ani, mai apărea ceva, un film sau o carte. Filmul îl devoram. Fiecare volum nou apărut îmi acapara integral 2-3 zile,

Joaca de-a romanul  apărut în Euphorion, nr. 3-4, martie-aprilie, 2014      În mod paradoxal, lumea românească (cel puțin o parte a ei) suferă de o formă cronică a luatului în serios. E un paradox, deoarece cealaltă parte a societății nu face altceva decât să se joace, neluând nimic în serios. Cultura cade, din păcate, în multe cazuri, sub umbrela primei atitudini. O excepție notabilă o constituie regretatul Alexandru Mușina, care, prin său romanul său, Nepotul lui Dracula , își asumă ludicul ca formă de existență narativă. Scriitor optzecist, Mușina s-a pronunțat, nu o dată în ultimii ani, împotriva postmodernismului literar românesc. Cu toate acestea, lecția ludico-ironico-parodică rămâne bine înscrisă în universul său atitudinal, fapt evident în paginile romanului.  Probabil că majoritatea cititorilor încep lectura conștienți că intră într-un joc, pentru că însuși aspectul exterior al romanului creează acest orizont de așteptare. Prima copertă dezvăluie un P