Provence
Am fost o dată într-un tărâm de poveste, ce mirosea a lavandă (dar nu ca dulapul cu vechituri, cum zice K, ci proaspăt și viu) și mă făcea să cred că sunt într-un desen animat clasic al lui Disney. Știu că sună cheesy, dar feelingul e real și cât am stat acolo, exact așa m-am simțit. Nicăieri în lumea asta nu am simțit atâta pace și împăcare. Pentru mine, locurile au un miros sau un feeling anume. Fiecare părticică din lume care mi-a rămas în vreun fel în minte miroase cumva sau îmi stârnește o stare. Provence miroase a lavandă.
Când am ajuns eu acolo, culesul lavandei se încheiase deja. Am ales drumul mai pitoresc și am mers pe dealuri cu șosea îngustă și serpentine la tot pasul. După o curbă, când drumul începuse să mai coboare, am văzut pentru prima dată un câmp de lavandă, sălbăticită ce-i drept, și am coborât geamul mașinii. Mirosul dulceag mi-a invadat mai mult decât nările, mi-a ajuns până în suflet, aducând cu el o pace imensă. În clipa aceea am înțeles de ce toată lumea se mișca atât de lent acolo: nu aveau niciun motiv să se grăbească. Și am lăsat lavanda să mă învețe să apreciez ceea ce era în jurul meu. Cu cât ne adânceam mai mult în zonă, cu atât era mai puternic mirosul. Te însoțea pretutindeni, ca un reminder că nu ai de ce să te grăbești și de ce să alergi. Prin satele mici, casele arătau cam toate la fel. Cu obloanele lor vopsite în culori tari, cu perdelele lungi, cu tencuiala pe alocuri învechită și cu plantele cățărătoare, aromate care invadau ferestrele și ușile, te făceau să nu mai vrei să pleci de acolo. Și când ieșeai din sat, iar lavandă, peste tot, sau floarea-soarelui, galbenă și vie.
K găsise cazarea pe net, în timp ce eu dormeam cu nesimțire, după ce în aceeași zi mă cocoțase la 3800 altitudine, făcusem insolație și avea pretenția să fiu fit. Era o fermă, într-un sat de care nu auzisem niciodată, Moustiers-Sainte-Marie. Avea 800 de locuitori. Când am văzut imaginea satului din depărtare, am zis că nu avem cum să stăm fix acolo. Era singurul care arăta altfel și pe cuvântul meu că nu știu cum reușiserăm să îl găsim. E la poalele unor stânci, foarte aproape de Gorges du Verdon, un defileu spectaculos. Din depărtare, nici nu îți dai seama că e sat. Cu toate că e atât de mic, satul te lasă pur și simplu cu gura căscată. Străduțele înguste sunt numai pante și după fiecare curbă mai apare câte o casă sau un peisaj de un pitoresc rar. Pe mijloc trece un râuleț năvalnic ce curge dintre cele două stânci. Peste tot sunt turiști și peste tot miroase a lavandă.
Știți restaurantul pe care și-l deschide Remy în Ratatouille? (Dacă sunteți gurmanzi și vă place Franța, o să iubiți Ratatouille.) Eu am mâncat într-un loc asemănător în Moustiers. Nu sunt critic culinar și nu știu după ce criterii se apreciază un restaurant. Pentru mine, acolo a fost perfect. De la atmosfera relaxată, la meniul integral în franceză (pe care nu o vorbesc decât în foarte mică măsură, dar care mi-a fost explicat cu sinceră bunăvoință), la vinul rose incomparabil de aromat, la carafa ceramică în care serveau apa, la cele patru (da, doar patru) feluri principale din meniu și la mușcatele și oleandrul care decorau de jur împrejur terasa de deasupra râului, nu am găsit nimic să nu îmi convină. Vreți să știți ironia? Nu mai știu cum se numește restaurantul... dar dacă m-aș întoarce vreodată în Moustiers, l-aș găsi. (Ca să evit acuzele de părtinire pentru bucătăria franceză, în seara următoare am mâncat altundeva, iar acolo nu mi-a plăcut deloc)
Când am hotărât să mergem în Provence, știam că vrem să ne plimbăm, dar nu știam unde exact. Adevărul e că după ce am văzut unde stăteam, n-am mai vrut să mergem nicăieri. Fermele unde te poți caza în satele din Provence sunt de un idilic ce sfidează rațiunea. Aș fi vrut să stau pe terasă, în fața camerei și să fac plajă toată ziua. Mare greșeală aș fi făcut. Într-o franceză combinată cu engleză, gazda noastră ne-a spus să vizităm Gorges du Verdon. (Gazda noastră avea un câine negru, imens, care limpăia resturi de iaurt direct din borcan și pe care îl chema Foufou ).
Gorges du Verdon a fost primul defileu pe care l-am văzut. Mi-a fost
atât de frică de înălțime, încât nu mai puteam să respir, dar albastrul apei lacului m-a
hipnotizat și am uitat de toată teama.Mai țin minte o imagine distinctă, în afară de măslinii și pinii contorsionați și stâncile ce aveai impresia că îți cad direct în cap. Defileul e traversat de câteva viaducte, ce au sub ele o cădere de câteva sute de metri. Evident că se face bungee jumping. Din viteza mașinii, în timp ce ne apropiam de un viaduct, am surprins chipul celui care urma să sară. Era mai mult decât îngrozit. Peste câteva secunde, i-am auzit strigătul de bucurie, așa, sălbatic și dezlănțuit. M-am gândit cu regret că e o senzație pe care nu o să o cunosc niciodată, pentru că mi-e mult prea teamă.
Nu am stat în Provence cât aș fi dorit, nu am făcut tot ce aș fi vrut. Dacă privești harta, nu îți dai seama cât e de mare și cât de multe lucruri poți face. Mi-ar fi plăcut să vizitez câteva orașe, dar nu mai era timp și distanțele erau mai mult decât estimasem. M-aș întoarce oricând. Aș vrea să mai simt mirosul acela dulceag de lavandă, să mă abandonez liniștii din casele acelea răcoroase cu obloane albastre și să beau un pahar de rose perfect. Acesta e un alt loc de care m-am îndrăgostit, de data asta la prima întâlnire olfactivă.
