Frankfurt
A fost odată un oraș într-o continuă fierbere, cu ritmuri turcești, miros de Armani, sclipiri de metal și sticlă și teniși Puma roșii asortați la costum cu fustă. Pe scurt, aceasta e imaginea pe care Frankfurt o are în mintea mea.
Demult-demult, să tot fie mai bine de 10 ani de atunci, mi-am strâns bani, m-am suit în autocar (în studenție avionul era o poveste vânătorească) și m-am dus să-mi vizitez prietenul (actual soț) pe care nu-l mai văzusem de multă vreme. A fost prima oară când am ieșit din țară înspre vest.
În Frankfurt mi-am dat seama că încă mai știu germană, deși nu o mai vorbisem de 3 ani. În Frankfurt am văzut prima dată zgârie-nori și am căscat gura și mi-am dat capul pe spate, pentru că nu îmi venea să cred cât de mică eram. În Frankfurt am văzut oameni fără adăpost care se încălzeau în fața magazinelor luxoase și mi-am amintit de documentarele despre capitalism de pe vremea Împușcatului, care ziceau că în vest e doar atât: homeleși. În Frankfurt mi-am cumpărat prima dată parfum Armani (de fapt mi l-a cumpărat K și după accea am fost certată o seară întragă de prietenii lui că îi toc banii). În Frankfurt am văzut o tipă care venea de la biroul dintr-un zgârie-nor și purta un costum de stofă gri cu fustă și teniși roșii și mi s-a părut cool (după ce am văzut cum se îmbracă franțuzoaicele nu mi s-a mai părut chiar așa de cool). În Frankfurt m-am plimbat de nu știu câte ori pe Zeil și m-am pierdut în forfota de oameni de toate rasele, care vorbeau toate limbile.
Pentru mine, Zeilul din Frankfurt e un subiect sensibil. Nu din cauza sumelor pe care sunt în stare să le las pe acolo (thank God că nu am bani de Goethe Strasse- aia e zona mai high end de cumpărături, unde facem window shopping la Chanel și ne promitem că atunci când o să fim mari ne luăm pardesiul cu 5000 de euro), ci pentru că acolo devin alt om. Cum anume? În fond, sunt o fricoasă și nu îmi prea plac oamenii. Evit să mă aventurez singură în locuri necunoscute. Prima dată când am fost în Frankfurt, stăteam ca popândăul în casă și așteptam să vină K de la lucru, ceea ce se întâmpla seara. Numai după o săptămână m-am lăsat convinsă să mă urc în metrou și să mă plimb prin centru singură. Când am ajuns acolo și am avut timp să zburd puțin prin magazine, nu am mai vrut să plec, îngrozindu-l pe K cu nou-descoperitul meu hobby
După 10 ani, timp în care am mai văzut nu știu câte țări și orașe, unele mult mai mari, m-am decis să mă întorc la prima dragoste, deși mulți mi-au spus că sigur nu o să-mi mai placă, și că lor nu le plăcea orașul. Surprise, surprise: a doua oară mi-a plăcut atât de mult, încât am mers de două ori într-un an. Evident, tot lui K trebuie să-i mulțumesc. Frankfurt e orașul în care m-aș vedea locuind cel mai ușor, mult mai ușor decât în alt oraș din România. Încă mă fascinează zgârie-norii și faptul că lângă ei, cerul e o dungă. Încă mă intrigă cât e de mic orașul și cum treci în plimbare din zona comercială în cea financiară și cum, ascunse in plain sight, tronează bordeluri și junkies zac pe trotuar în spatele arterei comerciale. Încă mă trec fiori la știrile locale cu împușcături și crime. Încă iubesc metroul și ordinea din el.
Dar, mai presus de toate, încă mă dă pe spate să ies de la metrou pe Zeil, într-un vacarm asurzitor, peste care plutește o muzică orientală ce mă transportă direct în Istanbul, să trec pe lângă tipul care fixează cu privirea aleatoriu câte un fraier și după aceea încearcă să-i vândă iarbă, să trec de demonstranții pentru drepturile omului sau Siria sau mai știu eu ce (în fiecare săptămână altceva) și să mă înscriu în coloanele de cumpărători ce fac pelerinajul magazinelor.
Nu înțeleg de ce îmi place atât de mult Frankfurt. E un oraș modern, dar nu artistic-modern, cum e Berlin. De fapt, artă nu prea găsești. E un amestec de vechi și nou, dar ceea ce e vechi n-are patina aceea aristocratică a timpului pe care o vezi în München. E ordonat în stilul unui oraș german, dar nota cosmopolită e cel puțin la fel de importantă ca și ordinea. Și da, pe alocuri e mizerie și da, uneori simți mirosul gazelor de eșapament și da, luna se vede întotdeauna printr-o pâclă. De fapt, ce m-a făcut pe mine să mă îndrăgostesc de oraș a fost spiritul lui, liber, dar nu sufocant și haotic, viu, dar nu acaparator. Și zgârie-norii, printre care încă îmi place să mă plimb, înțelegând de fiecare dată cât de mică sunt. A, da, și magazinele.
