Paris, mon amour (2)
Am fost o dată în Paris, acum 7 ani și am stat acolo o săptămâmă. Cred ca nici o lună nu mi-ar fi fost de ajuns. Am văzut cât am putut de mult în timpul petrecut acolo. Dar ceea ce mi-a rămas cel mai mult în suflet au fost locurile la care nu mă așteptam, pe care le-am descoperit din întâmplare. Așa au fost străduțele din Montmartre. Așa a fost și Centrul Pompidou. Despre ele am scris aici http://povesteapozelor.blogspot.ro/2014/08/paris-mon-amour-1.html. Sunt însă și alte locuri care m-au marcat, dar la care mă așteptam să îmi rămână în minte.
Am văzut Turnul Eiffel de două ori. Am urcat doar a doua oară și, deși aveam rău de înălțime pe vremea aceea, nu am regretat. În sine, turnul e un colos (de fapt nici nu e chiar așa de înalt) de metal, ceva ce ridică în slăvi epoca industrială. Dimensiunea simbolică e ceea ce te marchează atunci când îl vezi. Asta, și imaginea orașului văzut de sus. Am avut norocul de a urca pe înserat, când se aprindeau luminile, iar palatele și Sena primeau o aură de mister. De la fiecare dintre cele trei niveluri, vedeai mai mult din Paris și pe măsură ce urcam și se însera, orașul devenea magic.
În Paris am simțit coexistența mai multor straturi ale timpului. Am scris despre impresioniștii din Montmartre, de la începutul secolului XX și despre anii '70. Asta mi-a plăcut mie, cu asta am rezonat eu. Dar există multe alte filoane care așteaptă să fie descoperite. În Paris e și Napoleon, și arta renascentistă, și luxul epatant al anilor interbelici. De fapt, luxul e o dimensiune mult exploatată de oraș. De la luminile fiecărei seri, la palate, la Versailles (care nu e chiar în Paris, dar 50 de kilometri nu par foarte mult), la Champs Ellysees, la Galeriile Lafayette și până și în magazinele de haine de vizavi de Luvru, luxul e la el acasă. Nu pot să spun că mi-a plăcut cu adevărat dimensiunea aceasta a orașului. M-a lăsat cu gura căscată, dar nu am înțeles-o foarte bine și nu am rezonat cu ea.
Galeriile Lafayette merită văzute tocmai pentru a înțelege conceptul de lux, într-o varinată nu chiar contemporană. Sunt altfel decât orice altă galerie comercială pe care am văzut-o, inclusiv celebra Vittorio Emanuele II din Milano. Magazinul e o odă închinată consumerismului de mare clasă, cu brandurile cele mai franțuzești și cele mai luxoase afișate pe bannere imense. Totul, într-un decor de catedrală, cu vitralii. În momentul în care, ajungând cam în mijlocul magazinului, am ridicat ochii în sus, efectiv am rămas cu gura căscată, fiindcă nu mă așteptam la detaliile de arhitectură, care mi-au luat ochii mai ceva decât Channel și Dior.
Versailles este punctul original al luxului francez și parizian. Recent, am văzut un documentar despre Ludovic al XIV-lea și ambiția lui de a le demonstra monarhilor europeni cât era de bogat, de rafinat și de interesant și cum a reușit să facă asta renovând Versailles. Documentarul zicea că a marcat istoria și gândirea Franței radical. Văzând Parisul și Palatul de la Versailles, nu poți să nu fii de acord. Palatul e de o strălucire obositoare, cu oglinizile, aurul, tapițeriile și tablourile sale. Personal, mi s-a părut prea mult . Grădinile sunt superbe, dar într-o manieră extrem de studiată și artificială. Sunt amenajate ca niște camere, fiecare într-un stil diferit, cu o poveste diferită. În prima fotografie e Sala Oglinzilor, cea cu Tratatul de Pace. În a doua e "Grandes Eaux", jocul de ape, care are loc în fiecare după-amiază, pe muzică simfonică. Cum am zis, e prea mult. Atât de mult, încât frizează kitschul.
Luvrul a fost o altă experiență ce m-a obosit. Cred că aș fi putut să îl vizitez zilnic timp de vreo 2 săptămâni și tot mai aveam ce să văd. Aici, epatarea e cumva redusă, cel puțin la nivel vizual exterior. Dar dacă înțelegi un pic din artă și din istorie, vezi, că, de fapt, aparenta modestie exterioară e înșelătoare. Sub același acoperiș sunt codul lui Hamurabi, Mona Lisa și Venus din Milo. Pe acestea le țin minte, pentru că la ele am căscat ochii cel mai mult. Nu are sens să filozofez mai mult pe tema asta și în general, pe tema muzeelor pariziene. Vorbesc de la sine.
Dincolo de tot luxul, dincolo de toată lumina, chiar dincolo de libertatea artei și a spiritului, Parisul rămâne o metropolă, cu tot ceea ce înseamnă asta. Nu e în niciun caz curat, nu e un loc care să inspire siguranță, nu e comod. Sunt convinsă că, dacă l-aș vizita din nou, ar mai fi câteva lucruri diferite, date de aspectul social, care în ultimii ani s-a schimbat. Cu toate acestea, rămâne un spațiu ieșit din comun, cu un spirit extrem de puternic. Nu te obligă să îl placi și nici să îl înțelegi. Dar nu poți să-i negi importanța și nici autenticitatea. Arogant, ostentativ, Parisul rămâne un loc unic, ce îți oferă felii de timp condensat.
