Rammstein/ libertate
Cu mulți mulți ani în urmă, pe când eram o copilă teribilistă și debusolată, mă plimbam prin parc, în noaptea de Halloween, cu alte copile teribiliste și debusoalte, pe care încă le numesc prietene bune. Și una dintre ele, cu acces la trendurile din Germania anilor '90, a început să cânte o melodie. Așa debusolată și teribilistă cum eram eu, am fost lovită în moalele capului de refren "Gott weiß ich will kein Engel sein." (Dumnezeu știe că nu vreau să fiu înger). Na, dacă știți ceva despre filozofia romantică (aveam 16 ani) veți înțelege ce era atât de appealling. Dacă nu știți, imaginați-vă cât de bine se potrivește în mintiuca unui copil de 16 ani ideea că sfidezi tot, inclusiv puterea supremă. Basically, that's it. Eu eram genul acela de adolescent. Refrenul e din "Engel" de la Rammstein, care la sfârșitul anilor '90 erau într-un boom de imagine și celebritate.
Am rămas cu obsesia Rammstein câțiva ani buni. Am făcut rost de albume și m-am lăsat absorbită într-o lume cu tenebre și furie. Și ascultam numai rock și mă îmbrăcam numai în negru și eram tristă în mod programatic și scriam poezii. În timpul facultății, am început să mă detașez și m-am prins că mai e și altfel de muzică pe lumea asta și că în magazine există și haine de alte culori și că nu te doare gura dacă ocazional bagi câte un zâmbet. Pe cuvânt, mi-ar fi fost bine dacă rămâneam așa. M-am lăsat de poezie (pentru că mi-au picat foarte cu tronc filozofia și teoria) și am început să scriu alte chestii.
Nu am mai ascultat Rammstein deloc. Am terminat facultatea și am devenit un om respectabil, cu job și responsabilități. Și mă enervam des. Și nu mai scriam nimic, pentru că mă înfuriasem și îmi dădusem seama că e inutil. Și eram tot mai nemulțumită.
În 2011, Rammstein a venit pentru prima dată în România. Îmi amintesc că am reînceput să-i ascult cu câteva luni înainte de concert. Și furia și nemulțumirea se estompau puțin când Till îmi urla în căști. Dar pe măsură ce ascultam din nou, mi-am dat seama că dincolo de tenebre, urlete și abjecția ființei umane, eu văd poezie. Am avut nevoie de 6 ani de teorie literară ca să pricep, dar până la urmă am înțeles că era mai mult decât rock mainstream. Mă rog, înainte să-i văd pe ei în concert, am văzut și Metallica și Slayer (asta l-a făcut pe K extrem de fericit) și Megadeth și Anthrax, dar nimic, absolut nimic din ce am văzut și am auzit acolo nu s-a apropiat. De ce? Pentru că dincolo de sunetul care îmi făcea plămânii să vibreze, dincolo de violență, de flăcări și de sunet de chitare agresate, eu m-am regăsit pe mine. Am simțit că sufletul meu scapă din lanțuri și se zbate acolo pe scenă, ca și cum ar fi fost trezit dintr-un somn drogat ce dura de prea multă vreme.
La câteva zile după ce am venit acasă, într-o stare de agitație înspăimântătoare, mi-am dat seama că singurul remediu era scrisul. Îmi pierdusem exercițiul, nu știam cum să canalizez toate gândurile și primul draft a fost un chin. Dar pe masură ce mai înaintam o pagină, pe măsură ce mai articulam o idee, simțeam cum se lăsa liniștea. Când a fost gata tot ce aveam de spus, nu știam ce să fac cu el. Și a rămas o vreme în calculator.
Am mai avut nevoie de un concert, după 2 ani, ca să îmi deschidă ochii. Mai intens, mai dement. Am văzut liveul de la Bück dich, piesă care mă fascina prin dimensiunea demenței și a scabrosului. Și am priceput că e și multă ironie acolo. Câteva ore după, cu urechile răsunând de zgomot și cu ochii traumatizați de explozii, mintea mi se învârtea în cercuri mai mari, tot mai mari. Și abia atunci am înțeles că despre asta trebuie să scriu mult, mult mai mult.
Am făcut filozofia artei din Rammstein și am făcut o serie de eseuri. Eseurile sunt un site (și poate și o carte) www.rammsongs.com. Filozofia artei e o lucrare academică publicată în State: Rock Theatrics and Poetry: the New Catharsis http://iji.cgpublisher.com/product/pub.88/prod.1564. Și așa am reînceput să scriu, în termenii mei de data asta și nu intenționez să mai renunț vreodată.
În 2013, urma să îi văd a treia oară, la București. Aveam biletul cumpărat, cu multe luni înainte. Prea multe, se pare, pentru că nu am reușit să îi mai ascult decât la telefon. K. i-a văzut. N-am regretat nicio clipă că nu am fost acolo, pentru că aveam niște treburi mai importante în momentul acela. Sper să îi mai văd măcar o dată. Dacă totuși nu reușesc, vor rămâne cel mai puternic și frumos catalizator de libertate al existenței mele.
