Cum l-am cunoscut pe Harry

 Eram în anul I  de facultate, la Cluj. Era vară. Începea sesiunea și fonetica, literatura engleză de secol XVI și lingvistica îmi ieșeau pe nas. Pe noptiera unei colege de cameră, am văzut o cărămidă de carte, în engleză, care avea pe coperta a patra ceva cu golbini și vrăjitori. Nu am reținut titlul. Peste câteva zile, am intrat, de nevoie, în biblioteca britanică. După mai puțin de 10 minute, renunțasem la Chaucer. Nu m-a convins prea tare. În schimb, mă oprisem între rafturi, cu o carte în mână. Pe copertă erau desenate un copil și o mătură. Pe coperta a patra scria ceva de vrăjitori. Mi-am dat seama rapid că nu era aceeași carte ca și cea citită de colega mea. Dar nu mai conta. În 14 zile, citisem tot ce apăruse din serie până în acel moment. Tocmai făcusem cunoștință cu Harry. Harry Potter.

           

Apoi, am început să aștept. Tot la câțiva ani, mai apărea ceva, un film sau o carte. Filmul îl devoram. Fiecare volum nou apărut îmi acapara integral 2-3 zile, până îl terminam. Și treptat, au apărut și altele. Am găsit până la urmă cartea cu goblini și orci și vrăjitori. Am intrat în Pământul de Mijloc. Am stat în fața Porții Negre de nu știu câte ori. Și de mai multe ori, am rămas uimită de ce devine limba engleză în lumea lui Tolkien.

În anul II am avut șansa unui curs universitar de literatură comparată. Tema era reprezentarea maleficului în literatură. Și, cu toate că citeam numai literatură high end, de la Shakespeare la Bulgakov, mă loveam de aceeași apariție: fantasticul. Și nu puteam să nu văd mai departe, fantasyul. Apoi am venit la Sibiu. Aici, mi-am amintit de o carte a copilăriei mele, "Poveste fără sfârșit". Am recitit-o după ce am terminat anul II. Și am găsit în ea, fără urmă de îndoială, fantasy amestecat cu cel mai pur poststructuralism. Pe măsură ce anii au trecut, am săpat din ce în ce mai mult. În orizontul postmodern, unde am gravitat o vreme, orice era posibil, deci a vorbi despre Harry Potter în termeni de estetică sau a-l privi pe Joyce cum se joacă cu mitul Șeherezadei nu reprezenta o problemă. Am descoperit, printr-un alt curs, fantasticul românesc și vastitatea, frumusețea și seriozitatea sa.

Apoi, am început să lucrez. Fantasyul era "lectura de sertar", aproape interzisă, neserioasă. Postmodernismul nu prea exista. Nu m-am oprit însă din citit. Am descoperit fanfictionul și am pierdut multe nopți cu romane prost scrise, dar cu o narațiune atât de vie, încât mă acapara total. Guess what...după 5 ani de la nopțile în care citeam Cassandra Claire până la 5 dimineața, cu fanficition Harry Potter, Holywoodul s-a decis să-i ecranizeze seria originală. M-am enervat, o citisem și pe aceea. Nu era bine scrisă. Dar avea niște imagini care persistau. Și după aceea, am văzut o reclamă a unui serial. Trailerul și titlul m-au lasat mască. După câteva zile, îmi cumpărasem cartea. După 2 capitole, Geroge R.R Martin era cel mai tare scriitor alive. Acum aștept următorul volum.

Acum vreo câțiva ani, am ajuns să povestesc cu o elevă de-a mea despre seriile fantasy. Și am aflat că, deși elevii nu aveau chef de "Ion" și de "Enigma Otiliei", Quiddich, Middle Earth și Targaryen nu le erau străine. Apoi, mi-am întrebat prietenii. Erau foarte mulți care citeau fantasy. Mi-ar fi plăcut să am un timp și un spațiu în care să povestesc cu ei despre fantasy și despre ce înseamnă, cât e de vast, cât e de complex și cum esențializează scopul ultim al artei, adică evadarea din timp. În clasă, cu programa atotputernică și cu bacul ca o secure deasupra capului, nu se putea. Și nu toți erau interesați. Seara, când ieșeam cu prietenii, era cam greu...

Între timp, o ființă mică, cu ochi mari și căprui și piele albă, mi-a făcut cadou niște timp. Și după multe zbateri și renunțări, am început în sfârșit să și scriu fantasy, eliberându-mă de limitările criticii și dându-mi seama că e mai ușor decât aș fi crezut vreodată.

Așa s-a născut Atelierul de Lectură Fantastica. Avem un  loc, la Habitus. Începem în 4 martie 2015. Vreau să povestim despre fantastic și fantasy. Și, dacă vă interesează și îmi permiteți, vreau să vă plimb în timp, în spațiu și în literatură, ca să vedem de unde vine fantasyul. Promit să mă opresc în pădurile germanice, în castelele franțuzești, în mânăstirile bântuite, în biblioteci apocaliptice, în case boierești românești vizitate de strigoi și, evident, la Hogwarts, în Comitat și în Mordor.