Fantazia. Genul fantasy
Fantazia.
Genul fantasy
O simplă căutare pe internet a celei mai bine vândute
cărți din toate timpurile în orice limbă (exceptând cărțile sfinte ale
diferitelor confesiuni) dezvăluie un fapt surprinzător: din nouă titluri ce
depășesc 100 de milioane de exemplare vândute, patru aparțin genului fantasy. E
vorba atât de titluri clasice ale genului, ca de exemplu Stăpânul inelelor al lui J.R.R Tolkien sau Alice în țara minunilor a lui Lewis Carroll, dar și de fantasy
modern, cum e Harry Potter. Nu cred
că cineva și-ar fi putut imagina în anii de război în care Tolkien crea romanul
fantasy modern că peste 50 de ani publicul va invada librăriile la lansarea
volumelor Harry Potter, așa cum
invadează stadioanele la evenimentele sportive majore. Până la urmă, Stăpânul inelelor și seria Harry Potter au cifre de vânzare
similare, cu toate că reprezintă două direcții radical diferite ale literaturii
fantasy și creează lumii ce nu au absolut nimic în comun. E de asemenea foarte
interesant de observat ce se întâmplă cu literatura de acest gen din
perspectiva unei lumii literare autohtone, unde care fantasy e un gen emergent
(romane au apărut doar recent în spațiul literar românesc) și încă prea puțin
luat în serios. Ce înseamnă deci romanul fantasy, ce îl face să fie unic și mai
ales cum a reușit, vreme de sute de ani să subjuge imaginația umană, trasând în
același timp o linie clară de demarcație între două categorii de cititori: cei
pentru care fantasy înseamnă evadarea supremă și cei pentru care genul în sine
nu are nicio valoare.
Teoria
De-a
lungul timpului, câțiva teoreticieni s-au specializat în literatura fantasy.
Definițiile ei sunt de aceea multiple și nu arareori contradictorii sau
complementare, întrucât multitudinea de reprezentări ale genului poate genera
puncte de vedere diverse, în funcție de sistemul de referință abordat. Cei mai
importanți teoreticieni ai domeniului- Tzvetan Todorov, Rosemary Jackson,
Kathryn Hume, W. R. Irwin și Colin Manlove- converg în opinia conform căreia
fantasy presupune construcția unei lumi imposibile, în timp ce science fiction
(SF) are în centru categoria improbabilului derivat din posibilitatea
științifică. Ghidul Cambridge al
literaturii fantasy reprezintă o enciclopedie complexă a genului, care
punctează momentele definitorii și direcțiile fundamentale de circumscriere a
genului. Astfel, pentru Brian Attebery, fantasy reprezintă un set de
trăsături ce nu poate fi definit prin limitele sale, dar care poate fi înțeles
pe baza unor exemple reprezentative. E o narațiune coerentă, plasată în
realitatea reală, care spune o poveste imposibilă din persepctiva lumii reale,
dar care, plasată într-o lume secundară, devine posibilă. La baza fantasy-ului
se află Povestea. Lumea secundară (concept fundamental al genului) este o lume
coerentă în sine, imposibilă, în care acea poveste este posibilă. Structura
narațiunii fantasy vizează mai multe etape: eroare, disoluție, recunoaștere și
vindecare/ întoarcere. În funcție de subcategoria fantasy, povestea se poate
concentra asupra oricărei etape; de exemplu, fantasy horror se va concentra
asupra disoluției, iar fantasy suprarealist poate elimina cu totul ultimele două
etape. Elementul Poveștii e central; protagoniștii reflectă și întrupează
povestea și depășesc diferite obstacole, ajungând la un final fericit ( există
și fantasy tragic, dar e atipic). "Lumea Secundară" este un termen folosit de Tolkien și reprezintă o
lume autonomă care nu e legată de realitatea mundană, imposibilă prin prisma
regulilor realității, coerentă (găzduiește o povestire coerentă), ale cărei
reguli se învață. Spre deosebire de Lumea Secundară, Lumea Minunilor (așa cum
apare în "Alice
în Țara Minunilor"- Wonderland) există în funcție de reguli arbitrare,
obținute în urma unor afirmații (silogisme) duse în punctul absurd. Ieșirea din
Lumea Minunilor se face prin negarea regulilor ei. După Farah Mendelson, în Rhetorics of Fantasy (2008), ar exista 4
moduri de existență a fantasy-ului, în funcție de modul în care supranaturalul pătrunde
în text și de vocile retorice necesare construcției lumii. Aceste 4 moduri ar
fi: căutarea portalului (protagonistul intră într-o nouă lume), intruziunea
(supranaturalul pătrunde în lumea primară, care poate să fie sau nu
realitatea), imersiunea (protagonistul e parte a lumii supranaturale) și
limitroful (magia poate să existe sau nu).Conceptele și tehnicile enumerate mai
sus sunt doar câteva dintre elementele definitorii ale genului fantasy.
Definiția propriu-zisă e foarte complicată și eluzivă. Dar identificarea și abordarea
textului prin prisma acestor noțiuni va face mai lină intrarea în lumea
literaturii imposibile.
Scurt
istoric
Fantasy
este creația Iluminismului și reprezintă recunoașterea faptului că uimirea și
entuziasmul pot fi regăsite în imaginarea unor lucruri imposibile. De la
poveștile cu fantome ale epocii gotice la zombii și vampirii literaturii
populare de secol 21, de la Anne Radcliffe la J.K Rowling, fantasy a fost un
gen foarte popular printre cititori. Însă, după Tolkien și multiplii săi
imitatori, a devenit un fenomen publicistic major. Există diferite coduri de
lectură și înțelegere a genului fantasy și există, de asemenea, multiple
varietăți și subgenuri, ca de exemplu realismul magic, în capătul literar al
spectrului și romanul paranormal de dragoste, în capătul popular al spectrului.
Sec. al
XIX-lea aduce cu sine, în spațiul german, redescoperirea literaturii populare, sub
influența ideilor romanticilor. Din acest motiv, literatura începe să adopte,
din ce în ce mai mult, imaginarul, personajele și desfășurarea epică proprii
lumii basmelor, luând naștere basmul cult. Aceste elemente vor fi apoi
transferate romanului și altor specii literare, scriitorii căutând din ce în ce
mai mult elementul fanastic, imaginar. De fapt, romantismul ajunge să fie
definit prin prevalența imaginației asupra realității (Coleridge). Totuși, în
spațiul literaturii britanice, această tendință va fi contracarată de așa-numitul
realism domestic, consecință directă a dezvoltării industriale. Fantezia este
deci privită circumspect de către majoritatea criticilor și teoreticienilor.
Pentru a putea exista, cel puțin în spațiul literaturii de limbă engleză, ea
îmbracă forma literaturii pentru copii (cel mai cunoscut text rămâne Alice în Țara Minunilor), astfel
explicându-se abundența acestui gen de texte în perioada victoriană. Spațiul
literar de limbă germană dezvoltă, pe lângă literatura pentru copii și
direcțiile gotice sau ale povestirii cu fantome, în special în proza lui ETA
Hoffman. Interesantă este apariția imaginarului fantastic și în alte arte, ca
de exemplu muzica (în special Wagner) și artele plastice. Secolul XX va debuta
cu o relaxare a normelor în privința literaturii fantasy, cu o acceptare a
supranaturalului, cu toate că, preponderent, acesta va rămâne în spațiul
literaturii pentru copii. De remarcat este și faptul că autorii care au pus
bazele genului fantasy așa cum îl percepem astăzi, respectiv generația lui
J.R.R Tolkien au crescut la începutul secolului XX, într-o perioadă în care
fantasticul își amplifica orizonturile, fără îndoială fiind influențați de
acest fapt.
Tipologii
Fantasy-ul
gotic și fantasyul horror
Romanul
gotic este caracterizat prin prezența unei atmosfere terifiante, a decorurilor/
spațiului arhaic și prin utilizarea frecventă a supranaturalului. Printre
trăsăturile genului, se numără: atmosfera apăsătoare, peisaje și decoruri
elaborate, sublime, întunericul ca mediu predilect, păcatele ascunse (în
special crime și incesturi) ulterior dezvăluite, prezența fantomelor și a
figurilor supranaturale și obscuritatea narativă, simbolistică și de atmosferă.
Romanul gotic este eterogen, amestcând misterul întunecat cu supranatural
cvasi-rizibil. Ca o observație, renunțarea la elementul cvasi-rizibil, după cum
s-a demonstrat, duce la pierderea factorului definitoriu, rezultând o proză
anostă. Însă, același element de
cvasi-rizibil caracterizează și un tip de literatură fantasy, care pleacă de la
seriile fantasy și construiește serii întregi de parodie, cum sunt cele ale lui
Terry Prachett (întreaga serie "Discworld")
sau Michael Gerber cu parodiile "Harry Potter".
În
literatura de secol XIX, goticul devine definitoriu pentru proza de limbă engleză
prin faptul că se insinuează în aproape orice scriere reprezentativă din acea
perioadă. Fiind o structură fluidă, goticul trece de la supranatural și teroare
la masca victoriană a prozei domestice. Astfel, apare în romane ale lui Dickens
sau Charlote Bronte și devine sinonim cu literatura engleză a perioadei
respective. Trecând mai târziu din literatura engleză în celelalte literaturi
occidentale (franceză, germană sau spaniolă) goticul devine un element
definitoriu al romantismului.
Ulterior,
la finalul secolului XIX și începutul secolului XX, goticul suferă o scindare.
Pe de o parte, unele dintre scrieri vor înlocui misterul cu o aparență a
rațiunii și științei și vor transforma preocuparea pentru trecut în fascinație
a viitorului. Monștrii devin extratereștri și goticul îmbracă haina SF,
păstrând însă structural acea fascinație a trecutului, întrucât imperiile din
seriile SF sunt construite având ca model perioada medievală sau Antichitatea
latină. Celelate scrieri de sorginte gotică vor păstra elementul misterului,
dar îl vor amplifica, transformându-l într-o lume de sine stătătoare. Prozele
fantasy nu se vor mai revendica de la Antichitate, ci de la acel corpus de
texte nord-europene, legende și mituri pline de arhetipuri, multiplicate la
infinit de fantasy.
Fantasy
american 1820-1950
La
începutul secolului XIX, autorii americani preiau modelul european al prozei
gotice. Cel mai reprezentativ exemplu rămâne E.A Poe, care evidențiază în
prozele sale scurte macabrul, teama de moarte și grotescul. În cazul lui se
produce o exacerbare a goticului în manieră ironică. Natahniel Hawthrone
utilizează elementul fantastic într-o altă manieră, preferând să evidențieze
capacitatea omului de a face rău. Războiul Civil nu are o influență prea mare
asupra literaturii de acest gen, ea continunând să urmeze liniile trasate de
către cei doi autori. Abia în secolul XX, elementul fantasy începe să pătrundă
în proza de factură realistă, opunându-se în manieră ironică, ca de exemplu în
unele dintre scrierile lui Mark Twain (Un
yancheu la curtea regelui Arthur). Marginalizarea elementului supranatural,
consecință a dezvoltării unei mentalități puritane în perioada prohibiției va
avea un dublu efect. Pe de o parte, autorii care abordează în continuare acest
gen vor încerca să testeze limitele, amplificând ironia sau elementul horror
sau aluziile de natură sexuală. Pe de altă parte, fiindcă mulți editori refuzau
acest gen de texte, își fac apariția revistele dedicate scrierilor de factură
supranaturală. Totuși, având în vedere multiplicitatea formelor de manifestare,
literatura fantasy americană a primei jumătăți de secol XX nu poate fi
circumscrisă unor valori comune tuturor autorilor.
Literatura
fantasy pentru copii
Genul
fantasy dedicat copiilor datează de la sfârșitul secolului al XIX, când acest
tip de literatură era folosit pentru a justifica "exagerările" specifice în fantasy. Ulterior, se va dezvolta într-un
tip de literatură de sine stătător, diferit de genul fantasy dedicat adulților
prin intermediul mai multor aspecte. În primul rând, o diferență notabilă este
faptul că rolul de protagonist revine, în cazul acestei literaturi, unui copil.
În același timp însă, genul fantasy pentru copii oferă un ghid moral și spiritual
pentru copii, adresându-se unui public ce nu face o separare atât de netă între
realitate și imaginație și având astfel un potențial mai mare pentru
înțelegerea lumilor secundare. Cele mai bune volume de fantasy pentru copii
utilizează supranaturalul drept dispozitiv narativ, ca metaforă pentru
realitate. Maniera fantasy le permite autorilor să aducă în discuție aspecte
psihologice, etice și existențiale într-o manieră oarecum detașată, care, de
multe ori, se dovedește a fi mai eficientă asupra tinerilor cititori decât
realismul direct. În mod special, fantasy poate să confere putere unui copil
protagonist într-un mod în care realismul nu poate. Din acest punct de vedere, genul
fantasy are un imens potențial subversiv, fiindcă pune sub semnul întrebării balanța
de putere consacrată, inclusiv pe cea dintre copil și adult, fără ca neapărat
să afecteze ordinea reală a lucrurilor. În mod remarcabil, genul fantasy pentru
copii a deținut întotdeauna un statut mai înalt în cadrul literaturii pentru
copii decât genul fantasy în raport cu literatura generală, care este tratat
drept ficțiune periferică. Aparent, fantasy e considerat a fi potrivit pentru
copii în același mod în care sunt potrivite basmele și poveștile, drept
modalitate de socializare. În mod paradoxal însă, cele mai bune volume de
fantasy pentru copii și-au regăsit adeseori contestat statutul de literatură
pentru copii. Printre ele se numără Alice
în Țara Minunilor, Vântul din sălcii
și Winnie the Pooh. Fenomenul a
cumlinat în prozele contemporane de cross-over, cel mai bine ilustrate de
Philip Pullman și J.K Rowling.
Tolkein,
C.S Lewis și explozia genului fantasy
Cea mai
importantă realizare a lui Tolkien este normativizarea conceptului de "lume secundară". Pământul de Mijloc din Stăpânul Inelelor este o un topos separat, ce operează în
totalitate în afara lumii experienței reale imediate. Acest fapt s-a
standardizat atât de mult în literatura fantasy modernă încât e greu de înțeles
cât de puțin uzual era înainte de Tolkien. După 1955, autorii fantasy nu au mai
apelat la modalități prin care să-și explice lumile create, deghizându-le în
vise și călătorii sau asigurând o legătură ficțională cu lumea reală. În eseul Despre basme (On Fairy Stories), Tolkien afirmă că, pentru a funcționa, un text
fantasy trebuie mai presus de orice să își ia propriul supranatural, propria
magie în serios, cu toate elementele pe care le comportă. De asemenea, Tolkien
refuză restricționarea literaturii fantasy la un gen dedicat copiilor. Pentru a
asigura credibilitatea lumii secundare, Tolkien creează o enormă adâncime
culturală și istorică a Pământului de Mijloc. De multe ori, detaliile depășesc
cadrul narativ al romanului, reprezentând trimiteri la alte texte ale
autorului. Astfel, Pământul de Mijloc devine o lume în sine, complexă, definită
istoric și mai ales identificabilă spațial. Stăpânul
inelelor vine însoțit de hărți și appendix-uri și este rezultatul muncii de
mai mult de 40 de ani a autorului, o detaliere a unei lumi care precede acțiunea
propriu-zisă a romanului. Eseul Despre
basme a fost la fel de important pentru dezvoltarea genului fantasy ca și
romanul Stăpânul inelelor pentru că
în cadrul său, autorul nu face altceva decât să teoretizeze principiile cărora
le dă formă în roman. De asemenea, Tolkien stabilește o linie de forță majoră
pentru literatura fantasy de după el prin raportare la imaginarul medieval. În Stăpânul inelelo", Tolkien s-a
inspirat de poemul medieval Beowulf,
pe care îl studiază în calitate de filolog. În multiple lucrări, el dezvăluie
calitatea intrinsecă a poemului, dar și viziunea profund creștină a acestuia, viziune
ce transpare și în epicul și personajele create în roman. Aceeași viziune creștină
este împărtășită și de C.S Lewis, prieten apropiat al lui Tolkien și autor al
altei serii fantasy celebre, Cronicile
din Narnia. Filonul creștin este poate mai evident în cazul lui Lewis, fiind
amestecat cu mituri și credințe păgâne într-o manieră specifică autorului.
Simbolismul cifrelor, al luminii, al resurecției sau multiplele trimiteri la
mitologia greacă sunt doar câteva dintre punctele comune ale nenumăratelor
analize critice asupra volumelor lui Lewis. Influența exercitată de ambii
autori are o dubla valență. Pe de o parte, influența pozitivă a generat
imitații ale heterocosmurilor fantasy create de amândoi scriitorii. Pe de altă
parte, influența negativă a generat parodii, probabil cea mai cunoscută fiind
seria lui Terry Prachett, Discworld,
ce conține 39 de volume. Prachett ironizează atât literatura fantasy de
inspirație medievală, cât și creaturile magice ce populează în general universurile
fantasy (troli, pitici, vampiri, vârcolaci, etc.). Filonul acesta ironic al
literaturii fantasy a reprezentat un trend important în anii '80-'90,
fiind detronat ca număr de exemplare vândute doar odată cu apariția seriei Harry Potter.
Astăzi,
genul fantasy constituie o bună parte a pieței literaturii de consum și cu
toate că multe dintre volumele sau seriile de volume se raportează în
continuare la fantasy-ul înalt, epic a lui Tolkien, genul nu este definit de
această formă. Există foarte multe moduri de a scrie fantasy și foarte multe
toposuri în care pot fi situate lumile. Există foarte multe subgenuri și multe
moduri în care tropii specific fantastici au trecut în domeniul ficțiunii
mimetice. Nu în ultimul rând, genul fantasy are un impact foarte mare asupra
ficțiunii în general, pentru că, pornind
de la romanul lui Salman Rushdie, Copiii din miez de noapte (1981), granițele și delimitările
dinte genuri au devenit din ce în ce mai volatile.
