Writing

-


To me, writing prose is a 4-step process. The first two stages are so thrilling that I still can’t believe such a thing really exists. Coming up with the idea for a story and actually writing it, creating worlds and characters out of nothing are some of the best things I experimented. When a story is outlined, when I have its beginning, climax and ending, it draws me in completely. I don’t want to leave the universe until it’s finished. Don’t get me wrong, my worlds are dark and scary. But they are also filled with magic and mystery. No matter how dark a world is and no matter what horrors it hides, I love being part of it, shaping it, dreaming it at night. 

 Actually writing the story is a whole other thing. When I sit down in front of my computer, something otherworldly takes place. I phase out. My fingers type the words, I know where the scenes end, but I don’t get there consciously. The characters talk. I just register what they say. The plot unfolds. I just show what happens. The story, the epic is bigger than me. It guides me. And I lose myself in it, in the darkness and deepness of the world I write.

After the story is written comes the first hard part. I let time pass by, then, I rewrite. I change the plot; I change the characters. And I cut into the flesh of my sentences. Over and over again, until my eyes grow weary and I feel sick. I do that until I feel that the story is whole, round and as good as I can write it. Some two-thirds of my story survive. In the end, I always feel that I have mangled my own creation. But, somehow, it comes out better than before.

The fourth stage is the most painful. For days on end, I browse literary magazines sites to find one that fit my writing. And I submit. Most magazines don’t accept simultaneous submissions. I play by the rules, with all the tears and blood which writing draws out of me (that‘s NOT a metaphor). It usually takes 3 months for a magazine to reject you. After I receive the rejection letter, I start again.

      It’s painful, writing. I’ve gotten lots of rejections and a half of an acceptance letter so far (the story passed one editor, now it’s in the row for the senior editor). But for that thrill of shaping a world out of thin air, paper and ink and for that one reader who is submerged by your words, it’s all worth it.

Popular posts from this blog

Solenoid, a patra dimensiune

-
Image
în curs de apariție în Euphorion                 Recent, editura Humanitas a anunțat publicarea celei de-a doua ediții a romanului Solenoid al lui Mircea Cărtărescu, eveniment ce survine la șase luni de la publicarea primei ediții. Chiar și acest fapt în sine iese cumva din cutumele lumii editoriale românești, întrucât publicarea celei de-a doua ediții a unui roman la atât de scurt timp față de prima dezvăluie cel puțin o cifră de vânzări mult peste medie. Dincolo de cifrele de vânzări și dincolo de campania de marketing, Solenoid este o carte infinit surprinzătoare. Este o carte care până la urmă se citește ușor, în ciuda faptului că ulterior e extrem de greu să o relatezi. E un volum, unic în literatură română, radical diferit de absolut tot ce s-a scris în ultimii ani, diferit și față de ceea ce a scris Mircea că Cărtărescu anterior. În același timp, deși sfidează evident limitele realității și funcționării umane logice, e neașteptat de ancorat în realitatea contempor
Read more

Scented memories 4- Eviscerate

-
Image
This is a nightmare turned dream of freedom. It smells of heat. photocredit: Caroline Jamhour I stare at my hands. They are small and white and underneath the pale skin I can see the shape of the blue and purple veins. My hands have long red nails which cut into my flesh when I touch it. Around the nails, my skin is constantly shredding, sick of life, just as I am.When I tear it away, red pearls of blood bloom. I stretch them on my white hands. With my right hand, reshaped by writing callouses, I grab the knife. The cold steel of the handle relaxes my tired and feverish skin. I think how the cool blade could put out the fires I constantly carry with me. Yet, they are too many, too hot for a single steel knife. My fires would be more alive. Slowly, I point the tip of the knife to my belly. I delay slicing in, but not for too long. First I feel the cold, then the pain and in the end, the blade. I cut into my own body. The pain is atrocious,  it chokes me and fills up
Read more

Provence

-
Image
Am fost o dată într-un tărâm de poveste, ce mirosea a lavandă (dar nu ca dulapul cu vechituri, cum zice K, ci proaspăt și viu) și mă făcea să cred că sunt într-un desen animat clasic al lui Disney. Știu că sună cheesy, dar feelingul e real și cât am stat acolo, exact așa m-am simțit. Nicăieri în lumea asta nu am simțit atâta pace și împăcare. Pentru mine, locurile au un miros sau un feeling anume. Fiecare părticică din lume care mi-a rămas în vreun fel în minte miroase cumva sau îmi stârnește o stare. Provence miroase a lavandă. Când am ajuns eu acolo, culesul lavandei se încheiase deja. Am ales drumul mai pitoresc și am mers pe dealuri cu șosea îngustă și serpentine la tot pasul. După o curbă, când drumul începuse să mai coboare, am văzut pentru prima dată un câmp de lavandă, sălbăticită ce-i drept, și am coborât geamul mașinii. Mirosul dulceag mi-a invadat mai mult decât nările, mi-a ajuns până în suflet, aducând cu el o pace imensă. În clipa aceea am înțeles de ce toată lumea
Read more