Paris, mon amour 1
Am fost o dată într-un oraș care miroase a Dior J'adore și unde pielea îți e mângâiată de mătase. Am fost o dată într-un oraș care respiră artă și libertate. Am fost o singură dată, dar m-aș întoarce oricând. Am fost o dată în Paris.
A trecut destul de mult timp de când am fost în Paris. A fost prima dată când am ieșit din țară împreună cu K., pe cont propriu, fără ghizi sau agenții de turism. Am făcut exact ce am vrut și am mers unde am avut chef. Și nu cred că am fi putut găsi o destinație mai bună decât Parisul (după aceea, toate concediile le-am făcut la fel de neplanificat și au fost unul mai bun decât celălalt).
M-am îndrăgostit de Paris la prima vedere și la prima respirație. Eram într-o piață, tocmai ieșisem de la metrou. Nu era ceva important, vreun landmark. Căram după noi bagajele și ne căutam hotelul. Ne-am aliniat la semafor, cu alte câteva zeci de oameni. Dar când s-a făcut verde pentru pietoni, în loc de graba și stressul de acasă sau în loc de ordinea perfectă pe care o văzusem în Germania, oamenii au pornit agale să traverseze, ca și cum toți, în miezul zilei, ar fi fost la plimbare. Am rămas cu gurile căscate și în primă fază nu am înțeles ce se petrecea. În săptămâna cât am stat acolo, de fiecare dată, am văzut același lucru. Până la urmă, am înțeles: așa sunt ei. Evident că există stress și claxoane și agitație în trafic (e de ajuns să te uiți la sutele de scutere ce depășesc mașinile și la cât de avariate sunt în general mașinile). Dar atitudinea față de viață în general era punctată de o relaxare pe care nu o mai văzusem niciodată.
Al doilea lucru ce mi-a rămas întipărit pe retină a fost eleganța nonșalantă. Prea des am avut neșansa să mă îmbrac elegant "pentru că așa trebuie". Prea des am perceput eleganța drept ceva forțat și artificial. Privind oamenii de pe străzile din Paris, am înțeles că eleganța are și o altă dimensiune, relaxată și originală, în care nimic nu pare forțat, deși fiecare element al ținutei e studiat și aruncat exact acolo unde trebuie. Stilul de îmbrăcăminte nu avea nicidecum dimensiunea practică și comfortabilă a adidașilor roșii din Frankfurt (http://povesteapozelor.blogspot.ro/2014/08/frankfurt.html) însă era cu adevărat un Stil, ceva definit. Și, ca toate celelalte componente ale acestui oraș, era definit de nonșalanță.
În ziua în care am ajuns ne-am gândit să facem o plimbare. Ieșind din zona în care se afla hotelul, am luat metroul până la cel mai apropiat punct de interes turistic (nu mai știu care era, acțiunea se petrece acum 7 ani). Nu știam prea bine pe unde o să ajungem. Am ajuns relativ repede la Sena și de acolo, de pe habar nu am care pod, am văzut direct turnul. M-am simțit ca și cum ar fi avut magnet. Nu știam în acel moment de iluzia de apropiere pe care ți-o creează turnul. Și am zis că ce, nu e departe, hai să mergem. Fără mâncare, fără pauză pe nicăieri, doar căscând gura la ce era în jur și cu o hartă a orașului. Ciudat era că îl vedeam tot timpul, dar părea că se apropie foarte greu. Nu țin minte cât timp a durat. Seara, când am ajuns în camera de hotel, am calculat distanța parcursă (nu dețineam smartphone cu runkeeper sau ceva de genul). Rezultatul m-a lăsat mască: 10 kilometri. Nu știam că sunt în stare. Ciudat e că zâmbetul acela din poză (cauzat de faptul că vedeam pentru prima dată în viață Turnul Eiffel) nu mi-a dispărut de pe chip cât am stat în Paris și am continuat explorările în același ritm nebun.
Parisul respiră artă. Pentru mine, ea nu e adunată în Luvru sau în Musee d'Orsay. E în clădirea aceasta, pe care nu am reușit să o fotografiez ca să-i prind dimensiunea absolut spectaculoasă, e în Montmartre, e în instalațiile artistice de la fiecare colț de stradă și e în însuși spiritul orașului, care domină până și aerul pe care îl respiri. Nu e atât de mult arta contemporană, dar elitistă din Viena, Basel sau Zürich. Nu e nici arta dement de liberă din Berlin. E spiritul anilor '70 prins în arhitectură. Asta am văzut eu la Centrul Pompidou. Libertatea, ludicul gratuit și iureșul anilor '70. Filozofia (că numai la asta am avut acces, pentru că nu am trăit perioada) transpusă în mod de a fi. Clădirea e o mare galerie de expoziții și muzeu. Ceea ce o evidențiază e faptul că toate instalațiile, toată tubulatura e pe dinafară, nu în pereți, ca la clădirile obișnuite și, pe deasupra, e colorată diferit. E gratuit, nu are un scop anume, e un simplu joc arhitectonic, însă efectul e spectaculos. În față e o fântână arteziană cu niște chestii art nouveau, colorate intens. În piața de lângă e Atelierul Brâncuși. Nu știu dacă puteau să aleagă un loc mai bun.
Ora sau cele două ore pe care le-am petrecut urcând, prin Montmartre, de la Sorbona la Sacre Coeur au fost magice pentru mine. Ca atare, nu am apucat să fac poze în Montmartre, pentru că stăteam cu gura prea căscată și cu ochii prea mari. Vacarmul, străduțele înguste, clădirile înalte și înghesuite, mansardele (mai ales) și ideea ce mi s-a instalat în cap că aici nu e ciudat să vrei să trăiești din artă mi-au furat inima și gândurile. Sus, Sacre Couer e din altă lume, maiestuoasă, impunătoare, aristocratică. Și dacă alegi să cobori pe străduțe, în direcția cealaltă, dai de o a treia lume, la care nu m-aș fi așteptat nici într-o mie de ani. Moulin Rouge (și toată strada unde sunt Moulin-urile) e un fel de Red Light District al Parisului. Când am văzut sex-shopurile și pimpii de la fiecare colț de stradă, mi-am dat seama că nu era altceva nici acum o sută de ani, numai că atunci nu era nici neon, nici culorile turbate și fluorescente. În rest, Les Demoiselles d'Avignon ale lui Picasso sunt încă acolo. Adică arta modernă, toată, s-a născut acolo. Acolo și în Montmartre. Deci cum să nu te îndrăgostești de Montmartre? Cumva, zonele sunt așezate în tripticul perfect parizian: artă, libertinaj și deasupra, inefabilă și dominantă, perfecțiunea clasică și divinizarea.
Din toate locurile pe care le-am văzut din lume, cel mai mult îmi doresc să mă întorc în Paris. Pentru a mă plimba pe străzi (și a face poze, de data asta). Pentru a înțelege din nou Stilul. Pentru a respira arta. Pentru că e orașul de care m-am îndrăgostit iremediabil.
Mai am de povestit niște poze, despre alte locuri ale orașului. Cele despre care am scris mi-au rămas cel mai bine întipărite în suflet. Urmează Paris, mon amour (2).
