Copilul de Lumină

Demult demult, într-un tărâm uitat de lume și întunecat, trăia o prințesă frumoasă frumoasă, dar nefericită. Se numea Prințesa Înserării. Ea îl iubea pe un prinț, Prințul Amiezii, iar prințul o iubea la rândul lui. Prințesa suferea însă din cauza unui blestem: pe timpul zilei, în palatul ei de cristal, ea trebuia să stea așezată pe un scaun de aur de care era legată cu rădăcini. Lungi, lemnoase, crude, rădăcinile porneau din trupul ei și intrau în scaunul de aur, legând-o acolo ziua întreagă. Prin față i se derulau necontenit fantome, iar ea trebuia să le vorbească continuu, etern, cuvinte ce nici măcar nu îi aparțineau, cuvinte goale, ce nu veneau din inimă, ci din hârtii. Abia la amurg, atunci când apărea și Prințul Amiezii, Prințesa avea voie să se ridice de pe scaunul ei de aur. Rădăcinile se retrăgeau preț de câteva ore, iar ea putea să se plimbe nestingherită cu Prințul oriunde dorea și să vorbească din inimă. Însă pe înserat, când și Prințul își pierdea puterile, Prințesa cădea într-un somn adânc, iar cuvintele ei adevărate, ce stăteau ferecate în spatele unor uși grele ale minții, rămâneau nespuse. Și așa, ele se adunau și se stricau, ajungând mormane de sunete fără sens și țipete de jale. Uneori, Prințesa și Prințul, adunându-și puterile, fugeau în lume, peste munți și mări. În fiecare dimineață însă, rădăcinile porneau, nemiloase, o prindeau pe Prințesă și o aduceau înapoi pe scaunul ei de aur, oriunde s-ar fi aflat în lume. Iar Prințul dispărea, având voie să o revadă abia la amurg, când un somn de moarte îi toropea pe amândoi.

Într-o bună zi, Prințul, obosit și sătul de suferința lor ce părea să nu mai aibă niciun sfârșit, porni în căutarea unui sfat. Auzise el că într-o țară depărtată s-ar afla o mașinărie complicată, care îți putea răspunde la orice întrebare. Plecă deci să afle dacă Prințesa era condamnată pe vecie la viața aceea chinuită, sau dacă ar fi putut să o elibereze cumva. Prințesa rămase astfel singură pentru multe luni, iar în spatele ușilor grele, de lemn, cuvintele ei se strângeau unele peste altele, în mormane mai mari decât munții cei înalți, și nu era nimeni pe lume care să le audă.

Prințul merse cale de multe zile, nopți și luni până să ajungă la tărâmul îndepărtat. Drumul lung îl duse printr-un pustiu fără țipenie de om sau animal, iar Prințul ajunse să fie tot mai singur și mai lipsit de cuvinte. După ce urcă munți înalți și traversă câmpii sterpe, prin arșiță și ger, ajunse în sfârșit în fața mașinăriei și își rosti întrebarea. În loc de răspuns, primi un hohot de râs, ce se răsfrânse înzecit din munții înconjurători. Dezamăgit și îndurerat, Prințul porni pe drumul de întoarcere. După multe zile de arșiță  și multe nopți de îngheț, într-o noapte, se adăposti într-o peșteră săpată în munte și adormi, flămând și însetat. Se trezi în miez de noapte, într-un frig năprasnic. Deschise ochii, dar întunericul era des ca o pânză groasă. Ascultă. De departe, i se părea că aude un bâzâit. Își concentră auzul în direcția bâzâitului și încet-încet începu să distingă și o lumină jucăușă, ce venea înspre el. Brusc, de după o stâncă din peșteră, apăru un licurici, ce zbura haotic, sus, jos, stânga, dreapta, lovindu-se de tot ce-i ieșea în drum. Licuriciul se opri în fața lui. Lumina caldă îl învălui pe prinț și simți cum frigul se domolește. Licuriciul rămase în zbor în fața lui, iar prințul îi privea fascinat corpușorul de lumină. Privind așa, adormi, cu lumina în suflet și o căldură niciodată simțită în trup. Trecând în lumea somnului, se văzu pe sine, pe o pajiște la poalele unui munte înalt. Era vară, iar lumina inunda fiecare colțisor al lumii văzute. Pe iarbă, lângă el, era Prințesa Înserării, fericită și zâmbitoare. Din trupul ei iradiau cuvinte, strălucitoare și libere și își luau zborul, împrăștiindu-se peste lumea întreagă. Iar în brațele ei era o fetiță, cu ochi mari și luminoși, păr negru și buze roșii-roșii. În vis, Prințul înțelese că era copilul lor, Copilul de Lumină ce putea să le aducă eliberarea de blestem. Deodată, lumea visului se întunecă. Soarele fu acoperit de nori negri, iar în văzduh se auzi hohotul de râs al mașinăriei. Vântul începu să șuiere, se făcu frig, și din toate cotloanele lumii se auzea aceeași șoaptă batjocoritoare "Mai așșșșteaptă!". Prințul se trezi cu un gol imens în inimă. Îi era dor de chipul luminos al Prințesei și de cuvintele ce iradiau din ea, sclipitoare. Dar, mai presus de toate, îi era dor de ochii mari și luminoși ai Copilului de Lumină și de părul acela negru și mătăsos. În oase îi scrijelea frigul. În urechi îi răsuna șoapta batjocoritoare "Mai așșșșteaptă!". Trist, își părăsi peștera ce-i servise de adăpost și porni înapoi la Prințesă, pentru că în sfârșit avea un răspuns la întrebările lor.

De când plecase Prințul, Prințesa Înserării renunțase să își părăsească scaunul de aur, chiar și la amurg. Rădăcinile se retrăgeau, iar ea rămânea așezată acolo, într-o liniște mormântală. Noaptea, stând singură în palatul de cristal, îi lipseau până și fantomele din timpul zilei. Nu mai scotea niciun cuvânt din inimă. Nu mai avea niciun gând și nicio dorință. Nu mai aștepta nimic. Pe piele începuseră să îi apară cuvinte negre, grele, din care ieșeau pe zi ce trecea tot mai multe rădăcini, și ele negre, lemnoase. Cele mai multe le avea pe burtă. Observase că atâta timp cât stătea liniștită, nu simțea cum o leagă de scaun. Dacă încerca să se miște, sau, mai rău, să se smucească, o durere năprasnică îi brăzda corpul, ca și cum ar fi fost tăiată în bucăți. Treptat, la amurg, rădăcinile începură să nu se mai retragă de tot, și pe măsură ce Prințesa refuza să se ridice, erau tot mai puternice.

Într-o bună zi, la amiază, Prințesa privea prin rândurile de fantome din fața ei și prin pereții palatului de cristal. Știa acum atât de bine ce avea de zis, că nici nu se mai gândea la cuvinte. I se păru că zărește mișcare printre tufele de trandafiri din grădina palatului, lucru neobișnuit, pentru că nimeni nu avea voie acolo până la momentul înserării. Văzu o siluetă care se apropia în fugă de zidul de cristal. Când silueta se apropie, își dădu seama că era Prințul Amiezii. Uitând cine era și de rădăcinile ei, Prințesa încercă să se ridice atât de brusc, încât reuși să rupă câteva rădăcini. Erau multe însă, negre și tari ca piatra și îi sfâșiară trupul firav. Ultimul lucru pe care îl văzu Prințesa înainte să leșine era o rădăcină imensă, cât ea de mare, ce o țintuia în scaunul de aur.

Când se trezi, era întuneric. Prințul Amiezii o ținea în brațe. Trupul îi era bandajat tot și o durea îngrozitor. Erau afară, pe o pajiște din grădina palatului de cristal. În zare se vedea o lumină jucăușă. Privind în ochii triști ai Prințului Amiezii, prințesa Înserării adormi. În vis, durerea dispăru. Era pe o pajiște luminoasă, se simțea ușoară ca un fulg, iar din brațele ei o priveau doi ochișori luminoși și atât de vii și curioși, încât rămase fascinată. Ochii copilului și întreaga sa ființă răspândeau o lumină mai presus de rațiunea umnă, care îți ajungea până la temeliile sufletului. Prințesa se pierdu în adâncimea lor. Se simțea liberă liberă și ușoară ușoară. Încet, trupul ei începu să strălucească și din toți porii pielii începură să curgă cuvinte strălucitoare, ce se înălțau spre cer. Copilul de Lumină începu să râdă, iar Prințul Amiezii îi aduse o gâză colorată, ce zbura jucăuș în jurul lor. Gâza zbură lin și se așeză pe burta Prințesei, iar în clipa aceea ea simți din nou o durere năprasnică. Apoi, gâza zbură spre o floare mare, portocalie. Prințul rupse floarea și i-o așeză Prințesei pe burtă, iar durerea se potoli.

Prințesa se trezi zâmbind. Corpul îi fu năpădit de durere în clipa în care deschise ochii și din ochi îi țâșniră șuvoaie de lacrimi. Copilul de Lumină era doar un vis. Libertatea ei era doar un vis. Zăcând în iarbă, în brațele Prințului, văzu lumina jucăușă a unui licurici și lângă capul ei, o floare mare și portocalie.

Se scurseră astfel mulți ani. La fiecare amurg, atunci când venea Prințul, Prințesa culegea floarea portocalie și o așeza în dreptul inimii. Rănile i se vindecară astfel încet-încet. Dar Copilul de Lumină rămânea un vis. Cuvintele inimii Prințesei erau acum atât de multe, încât îi apăreau pe trup necontrolat, unele peste altele, negre și însoțite de spini. Chiar și rădăcinile ce o legau pe Prințesă de scaunul de aur erau acum acoperite de spini, ce o înțepau la fiecare mișcare. Adunate în mormane cât munții în spatele ușilor grele ale minții, zdrobite sub propria lor greutate, cuvintele inimii prințesei se zbăteau și țipau atât de tare, că uneori estompau sunetul lumii exterioare. Iar Prințesa, în așteptarea Copilului de Lumină, era din ce în ce mai nefericită și mai ascunsă în tenebrele propriului suflet. Prințul Amiezii nu îi mai putea lumina nici el amurgul. Părea că nimic nu mai ajunge la ea. Doar licuriciul, care apărea din când în când, îi mai dădea speranță.

În ziua în care Doamne Doamne s-a hotărât să trimită Copilul de Lumină în lume, întregul ținut a fost acoperit de o zăpadă pufoasă, albă și rece. Copilul de Lumină venea în lumea Prințesei Înserării și a Prințului Amiezii după mulți mulți ani de așteptare, atunci când ei nici nu se mai gândeau că ar fi posibil să primească un asemenea dar. Prințul plecase din nou, iar Prințesa privea zăpada înaltă, ce acoperea tufele de trandafiri din grădina palatului. Fantomele se adunaseră în jurul ei, ea vorbea, dar vedea dincolo de ele. Deodată simți o durere mai veche, în locul în care rădăcina cea mai mare îi stăpunsese burta. Nu mai simțise de mulți ani acea durere. Nu o luă în seamă. Pe înserat însă, când rădăcinile se retrăseseră, Prințesa, singură în scaunul ei, își privi cuvintele negre de pe trup. Văzu că nu mai erau chiar negre. Se sperie. Cuvintele inimii erau motivul cel mai puternic pentru care ea dorea să fie liberă. Dacă ele dispăreau, atunci lumea părea că nu mai are nimic de oferit. Întristată, Prințesa începu să plângă. Când Prințul se întoarse la ea, era schimbată. În spatele cuvintelor devenite gri, paloarea pielii ei îl înspăimântă. 

La amurg, o luă de mână și fugiră peste munți, într-un alt tărâm, unde oamenii erau atât de liberi, încât își purtau inima întoarsă pe dos, expusă. Prințesa se simțea și ea mai liberă aici și începu să-și uite spaimele. Și-ar fi întors și ea inima pe dos, dar nu putea, pentru că rădăcinile o chemau înapoi. Pe drumul de întoarcere însă, în bezna cea mai neagră a nopții, cea de dinainte de răsărit, Prințul se cutremură când o privi. Prințesa începuse să strălucească. Ea își privi mâna și văzu cuvintele de pe pielea ei, ce începeau discret să lumineze. Atunci înțeleseră amândoi că în sfârșit Copilul de Lumină venise la ei. Acum mai aveau doar puțin de așteptat.

Dar rădăcinile păreau că știu și ele și de fiecare dată când o legau de scaun, se strângeau mai tare. Cu lumina iradiindu-i din piele mai tare și mai tare în fiecare noapte și cu floarea portocalie alături, Prințesa le ignora. Nu mai era tristă, nu mai auzea țipetele cuvintelor. Iar fantomele erau din ce în ce mai transparente. Într-o zi, una dintre rădăcini o strânse atât de tare, încât îi tăie respirația. Prințesa se sperie. Pe înserat însă, Prințul veni însoțit de licurici, care se așeză pe burta Prințesei. Pielea ei începu să strălucească mai tare, iar viața din Copilul de Lumină deveni mai puternică. Apoi, treptat, rădăcinile Prințesei începură să înverzească și să o strângă din ce în ce mai puțin.

Copilul de Lumină a venit pe lume în ultima zi de vară. Pentru că tot soarele se adunase în ochii fetiței, încă nedeschiși înspre lume, în ziua aceea a plouat mult și-a fost înnorat. La amurg, Prințesa și-a văzut pentru ultima oară rădăcinile care ajunseseră acum niște firicele verzi, cu frunze și flori. Prințul a venit cu un buchet de flori portocalii, iar roiul de licurici a acoperit cu petalele lor toate rănile cicatrizate de pe trupul Prințesei. Apoi, prin ultima cicatrice, din dreptul inimii, pe unde încă mai ieșeau rădăcini, licuricii au adus pe lume Copilul de Lumină. Din ochii fetiței se revărsa toată lumina soarelui de vară. Avea părul negru și mai ușor decât norii de pe cer. Avea buzele roșii și vii. Avea pielea albă și moale și mirosea a flori și lapte. O dată cu ea, din trupul Prințesei au țâșnit miliarde de cuvinte luminoase, ce s-au înălțat înspre cer ca o ploaie de stele căzând invers și au inundat văzduhul cu lumină. Iar Prințesa, ținând în brațe Copilul de Lumină, strălucea ea însăși și se simțea mai ușoară decât un fulg și mai liberă decât păsările ce zboară în înaltul cerului. Castelul de cristal s-a prăbușit, trăgând după sine în adâncuri fantomele, scaunul de aur și rădăcinile ce îi chinuiseră atâta timp pe Prinț și pe Prințesă.

E vară și soare acum. Prințul culege flori portocalii și privește înspre Prințesă. E dimineață, ea e liberă, nu mai are pe trup nicio cicatrice și niciun cuvânt negru. Stă pe pajiște și cântă. În brațele ei, Copilul de Lumină râde. În ochi îi strălucesc cuvintele mamei sale. De fiecare dată când prințesa își leagă privirea de ochii mari și curioși ai fetiței, de pe buzele și din inima ei se revarsă fluvii de cuvinte ce se înalță lin spre cer, ca niște roiuri de fluturi strălucitori. Ele se înalță, zboară și se răspândesc peste lumea întreagă. Și astfel, lumina ultimei zile de vară, prinsă în  ochii Copilului de Lumină, strălucește etern peste întreaga lume.