Teaser poveste
Demult demult, într-un tărâm
uitat de lume și întunecat, trăia o prințesă frumoasă frumoasă, dar nefericită.
Se numea Prințesa Înserării. Ea îl iubea pe un prinț, Prințul Amiezii, iar
prințul o iubea la rândul lui. Prințesa suferea însă din cauza unui blestem: pe
timpul zilei, în palatul ei de cristal, ea trebuia să stea așezată pe un scaun
de aur de care era legată cu rădăcini. Lungi, lemnoase, crude, rădăcinile
porneau din trupul ei și intrau în scaunul de aur, legând-o acolo ziua întreagă.
Prin față i se derulau necontenit fantome, iar ea trebuia să le vorbească
continuu, etern, cuvinte ce nici măcar nu îi aparțineau, cuvinte goale, ce nu
veneau din inimă, ci din hârtii. Abia la amurg, atunci când apărea și Prințul
Amiezii, Prințesa avea voie să se ridice de pe scaunul ei de aur. Rădăcinile se
retrăgeau preț de câteva ore, iar ea putea să se plimbe nestingherită cu
Prințul oriunde dorea și să vorbească din inimă. Însă pe înserat, când și
Prințul își pierdea puterile, Prințesa cădea într-un somn adânc, iar cuvintele
ei adevărate, ce stăteau ferecate în spatele unor uși grele ale minții,
rămâneau nespuse. Și așa, ele se adunau și se stricau, ajungând mormane de
sunete fără sens și țipete de jale. Uneori, Prințesa și Prințul, adunându-și
puterile, zburau peste gardul grădinii palatului și fugeau în lume, peste munți
și mări. În fiecare dimineață însă, rădăcinile porneau, nemiloase, o prindeau pe
Prințesă și o aduceau înapoi pe scaunul ei de aur, oriunde s-ar fi aflat în
lume. Iar Prințul dispărea, având voie să o revadă abia la amurg, când un somn
de moarte îi toropea pe amândoi.
[...]
Lumina caldă îl învălui pe prinț și simți cum
frigul se domolește, Licuriciul rămase în zbor în fața lui, iar prințul îi
privea fascinat corpușorul de lumină. Privind așa, adormi, cu lumina în suflet
și o căldură niciodată simțită în trup. Trecând în lumea somnului, se văzu pe
sine, pe o pajiște la poalele unui munte înalt. Era vară, iar lumina inunda
fiecare colțisor al lumii văzute. Pe iarbă, lângă el, era Prințesa Înserării,
fericită și zâmbitoare. Din trupul ei iradiau cuvinte, strălucitoare și libere
și își luau zborul, împrăștiindu-se peste lumea întreagă. Iar în brațele ei era
o fetiță, cu ochi mari și luminoși, păr negru și buze roșii-roșii. În vis,
Prințul înțelese că era copilul lor, Copilul de Lumină ce putea să le aducă
eliberarea de blestem.
[...]
Copilul de Lumină a venit pe lume în ultima zi de
vară. Pentru că tot soarele se adunase în ochii ei încă nedeschiși înspre lume,
în ziua aceea a plouat mult și-a fost înnorat. La amurg, Prințesa și-a văzut
pentru ultima oară rădăcinile care ajunseseră acum niște firicele verzi, cu
frunze și flori. Prințul a venit cu un buchet de flori portocalii, iar roiul de
licurici a acoperit cu petalele lor toate rănile cicatrizate de pe trupul Prințesei.
