Iad

Stau ţintuită locului între două benzi pentru bagaje care se rotesc, goale, la nesfârşit. Simt că mă aflu acolo de-o veşnicie. Picioarele îmi sunt înţepenite, de plumb şi nu pot face nici măcar un pas. Sunt într-un spaţiu imens, în care nu se află nimeni în afară de paznicii care mă privesc uneori, impasibili. Parcă nici nu ar fi vii. În jurul şi deasupra mea văd camerele video, care îmi urmăresc orice mişcare. Sunt inutile, ca şi paznicii. Dorinţa mea de a evada a fost demult anihilată.

Mă aflu undeva sub pământ. Nu se aude niciun sunet, niciodată, în afară de ţăcănitul ritmic al benzilor de bagaje care se rotesc la nesfârşit. Nu sunt complet goale, pe una dintre ele e o valiză metalică, mare, arginite. E acolo dintotdeauna. Nu am atins-o niciodată. Nu am avut curiozitatea. Se poate ca eu să fiu aici doar de câteva ore, care mi se par o veşnicie. Se poate să fiu de câteva zile. Se poate să mă fi născut aici. Îmi aduc aminte doar vag că există şi altceva.

Am fost şi sus. Acolo e altfel, sunt mulţi mulţi oameni, care aleargă dintr-o parte în alta, într-o eternă fugă care nu-i duce nicăieri, târând după ei bagaje imense. Peste tot, aceiaşi paznici, impasibili şi reci. Unii nu au nici măcar chip. Sunt uniforme goale, ca nişte carapace. Stau pe loc sau se plimbă agale, ca nişte roboţi. Mi-e teamă de ei. Ştiu că, dacă aş mai găsi în mine puterea să lupt, să încerc să fug, să vreau să plec, ei m-ar opri.

Mai sunt şi ghişee sus, cu nişte funcţionare care zâmbesc etern, dar care nu te ajută cu nimic. Tot ce fac e să îţi dea nişte hârtii pe care să le completezi şi să le duci apoi la un alt ghişeu. De acolo, primeşti alte hârtii, şi tot aşa. Sunt multe etaje în sus, şi multe ghişee la fiecare etaj. I-am văzut pe mulţi alergând disperaţi de la un ghişeu la altul, temându-se că ar pierde ceva, că ar întârzia undeva. Călătorii aceştia care fug în permanenţă încă mai au chipuri şi unii încă mai respiră. Mai speră că poate, cumva, la un moment dat, vor găsi o ieşire.

Din loc în loc, printre ghişee, sunt porţi. Fiecare e însoţită de un ecran electornic. Şi pe fiecare ecran, o dată la câteva ore, apare scrisă o destinaţie, o oră de îmbarcare, o temperatură la sol. Curioşii şi cei nou-veniţi, dar şi cei care speră încă se aliniază şi astfel se formează cozi imense, interminabile. Dar niciodată nimeni nu vine să ridice barierele. Niciodată nimeni nu pleacă de aici. De la nivelurile superioare se văd, prin geamuri murdare, avioane care decolează rapid, unul după altul, ameţitor. Nu ştiu cine e în ele, nu ştiu cine le pilotează. Nu ştiu nici cum sa ajung la ele.

Mai sunt şi magazinele, ca nişte paradisuri artificiale. Vând bomboane, ciocolată, mâncare, parfumuri, cosmetice, haine, genţi, alcool, ţigări. Dar nu ai ce să faci cu ele. Parfumurile nu mai au miros când ieşi din magazin. Mâncarea nu are gust. Băutura te lasă treaz şi conştient. Parcă nu ar fi. Hainele sunt reale, nu dispar. Dar nu ai unde să le porţi. Am încercat să-mi cumpăr multe. Am plătit preţuri exorbitante pe ele, dar nu am ce să fac cu ele. Aşa că am renunţat şi la asta.

De câteva ori, am încercat să mă pierd, să mă rătăcesc în mulţimea de coridoare şi labirinturi. N-am reuşit. Totul e perfect semnalizat şi controlat. Oricât de mult te-ai afunda, nu ai cum să nu vezi o plăcuţă luminoasă care îți spune unde te afli, oriunde şi oricând. Dar dacă încerci să întrebi pe unul dintre paznici ceva, nu îţi va răspunde. Va indica doar o astfel de plăcuţă, de unde îţi poţi lua toate informaţiile. De fapt, nimeni nu vorbeşte aici. Dacă vrei mâncare, indici un număr. Dacă vrei un formular, indici alt număr. Şi asta o afli de pe alte indicatoare. Pe jos, sunt desenate săgeţi care îţi arată în ce direcţie să mergi. Nu ai nevoie să dechizi gura. Poţi trăi foarte bine în linişte. De fapt, peste tot, la toate nivelurile, e o linişte asurzitoare. Cu excepţia sunetelor diferitelor maşinării, nu se aud cuvinte.

Deşi ştiu foarte bine ce voi găsi sus şi sunt convinsă că nu s-a schimbat nimic, decid totuşi să urc. Mă apucă aşa, uneori, o dorinţă absurdă de a mă mişca, de a pleca din locul pe care mi l-am ales la subsol. Parcă...nu ştiu, parcă am senzaţia că ar mai putea fi ceva în lume în afară de aeroportul  ăsta mort, unde îmi duc zilele de la începutul timpurilor. Urmez indicatoarele luminoase şi cele de pe podea. Mă duc înspre o poartă, H48, aleasă aşa, la întâmplare. La subsol nu e nimeni în afară de paznici, şi ei, ca de obicei, nu mă privesc. La nivelurile umătoare, coridoarele încep să fie populate. Majoritatea fiinţelor care trec pe lângă mine nu mai au chip. Sunt...un fel de oameni, dar trăsăturile le-au fost şterse în mod ciudat, ca de un burete. N-au ochi, n-au nas, nici gură, nici urechi. De fapt, nu au nimic care să-i individualizeze. Sunt o masă amorfă, aflată într-o continuă forfotă, cărând după ei bagajele lor imense şi inutile. De-asta am ales să stau la subsol. Acolo măcar nu se agită nimeni. Aici, sus, e sinistru, pentru că toată agitaţia asta nu produce nici măcar un sunet.

Printre fiinţele lipsite de chip, se disting şi oameni obişnuiţi, cu priviri rătăcite. Unii au ochii absenţi, ca mine. Unii au început să-şi piardă trăsăturile. Şi alţii sunt disperaţi, căutând în mod evident o cale de ieşire. Ei sunt de cel mai puţin timp aici, e clar, pentru că încă mai speră. În alte vremuri măcar eram avertizaţi să lăsăm orice speranţă atunci când intram aici. Acum...nu ni se mai spune nimic. Unii încearcă să vorbească, să îi întrebe pe cei din jur. Unul mă prinde de mânecă şi îmi vorbeşte. Are ochii mari, albaştri, disperaţi. Parcă am vată în urechi, oricum nu înţeleg ce-mi spune. Îmi retrag mâna şi merg mai departe, nepăsătoare.

Mă îndrept agale înspre poarta H48. În jurul meu sunt grupuri care fug şi se agită. Oricum nu are niciun rost. Trec pe lângă cozi imense la alte porţi. Pe ecrane scrie Lisabona, Cairo, Washington, Beijing. Toate sunt minciuni, toate sunt inutile, oricum... Trec pe lângă restaurante, unde indivizi palizi, lipsiţi de viaţă, beau bere din pahare înalte şi stau singuri la masă. Nimeni nu vorbeşte. Trec pe lângă rânduri de scaune în sălile de aşteptare. Sunt pline şi acestea. Le privesc ochii, acelora care încă îi mai au. Sunt plaţi şi lipsiţi de viaţă, ca şi cum în spatele privirilor nu ar fi nicio minte şi niciun suflet.

Undeva, pe mâna dreaptă, simt ca un fel de căldură. E nefirească şi încet, mi se propagă în tot corpul. Nu înţeleg de unde vine şi nu am mai simţit aşa ceva niciodată. Ajunge până în piept, în partea stângă şi acolo se concentrează şi începe să ardă din ce în ce mai tare. În mine începe să se audă un sunet ritmic, care vine tot din piept, din partea stângă: bum-bum-bum. Îmi întorc privirea şi văd doi ochi căprui care mă fixează. Nu ştiu cine e fiinţa căreia îi aparţin. Nici măcar nu i-am reţinut chipul. Merg mai departe, dar căldura şi sunetul ritmic nu diaspar, ci se înteţesc. Bum-bum-bum. Parcă acum aud mai multe şi parcă mi s-a ridicat un văl de pe ochi. Merg ceva mai repede, din ce în ce mai repede...

Dintr-o dată, mă aflu pe acoperişul clădirii. Nu ştiu cine sunt şi nu ştiu cum am ajuns aici. Ştiu ce se află sub mine, în aeroportul mort. Văd avioanele decolând frenetic şi simt în plămâni greutatea smogului oraşului. Văd cerul plumburiu, înnorat. Nu am mai fost niciodată aici. Nu am mai simţit de mult un miros. Uitasem cum arată cerul. Inima îmi bubuie în urechi şi am impresia că mă sufoc. Îmi dau seama cât de mult vreau să plec de aici şi nu înţeleg cum am  putut uita asta atât de mult timp. Vreau să mă urc într-un avion şi să zbor departe de lumea sinistră în care mi-am târât ultimele clipe, ore, ani, în care parcă mi-am dus întreaga viaţă. Dar nu ştiu cum să ajung la avioane. Sunt undeva departe, iar clădirea de  sub mine nu are nicio ieşire. Aş sări de aici, de la etajul nu-ştiu-câte-zeci şi nu mi-ar păsa dacă m-am zdrobi de betoane. Dar stai...nu mă pot zdrobi, nu pot muri. Acum mi-am adus aminte de ce nu pot pleca de aici. Nu sunt într-un aeroport de unde nu pleacă niciun avion. Sunt în iad.

Din nou sunt jos, în subsolul meu. Banda se roteşte la fel, valiza metalică e tot acolo. Paznicii mă ignoră în continuare. Din când în când, în partea stângă a pieptului meu mai pulsează ceva, dar tot mai rar acum. E inima mea, care iar se opreşte şi dispare. Nu ştiu cine sunt, nu mai vreau nimic.. e linişte şi cald şi niciodată nu voi pleca de aici. Nu-mi mai pasă.

Deschid ochii cu greu. E dimineaţa, dar deja canicula prăjeşte tot în cale. Am avut un vis ciudat. Eram în iad...si nu puteam scăpa. Nu simt însă nici panică, nici tristeţe. Doar o amărăciune familiară. Mecanic, în permanenţă cu ochii pe ceas, mă îmbrac cu hainele pe care mi le-am pregătit de aseară. Îmi mănânc pâinea cu unt şi îmi beau absent ceaiul, ascultând o emisiune la radio. Sunt detaşată de tot ceea ce mă înconjoară. Doar visul îmi rămâne în minte şi incredibila, dar totuşi atât de familiara goliciune a fiinţei pe care mi-a provocat-o. Îmi adun lucrurile, cobor cu liftul, mă urc în maşină, ca în toate celelate dimineţi. Pe stradă, oamenii merg agitaţi, frenetic. Observ însă că unii nu mai au chipuri, nu mai au trăsături. Sunt mase amorfe ce aleargă printr-o zăpuşeală nefirească.

Cobor din maşină, împing uşa grea, înaltă, de lemn şi intru în clădirea încinsă de soarele canicular. Îmi ridic bărbia din piept şi privesc în jurul meu, încercând să scap de golul din suflet. Încerc să îi văd pe cei din jurul meu. Constat însă, cu teamă, că niciunul nu mai are chip. Trăsăturile li s-au amorfizat în mase cenuşii şi terne şi nici măcar din locul în care ar fi trebuit să fie ochii nu mai străbate nicio lumină. Nu mai sunt indivizi distincţi, ci o masă ce se târăşte, inexorabil, sppre pieire. Unii aleargă, înnebuniţi de grabă şi timpul care fuge o dată cu ei. Alţii renunţă şi se aşează. Sub ochii mei, prind rădăcini, care se încolăcesc nimicitoare şi sufocante şi îi leagă de scaunele pe care stau. Niciunul nu schiţează vreun semn că ar vrea să se ridice.

Mă întorc înspre uşa mare, de lemn, şi încerc să o dau la o parte cu toate forţele. Însă nu pot. Cu cât mă opintesc mai tare, cu atât devine mai grea. Aş da orice să pot ieşi în aerul încins de afară şi să fug unde văd cu ochii. Lângă mine, portarul îmbrăcat în uniformă zâmbeşte condescendent. Îmi dau seama că nu am nicio şansă să plec. Şi treptat, pe măsură ce mă îndepărtez de uşa aceea imensă ce refuză să se mai deschidă, îmi pierd dorinţa de a lupta. Masa amorfă a oamenilor fără chip care aleargă în dreapta şi în stânga mă prinde ca un val şi mă alătur lor. Iar atunci când, obosită, mă aşez, privesc picioarele scaunului meu şi văd cum rădăcini mici încep să crească şi să se înfigă în podea. În pieptul meu nu mai pulsează nimic, ochii mi se acoperă de o pâclă deasă, iar în urechi am vată. Totul e gol în mine şi în jurul meu şi ştiu că acum nu mai visez şi că de aici nu mai plec niciodată.