Id

        

Mergeam să-l întâlnesc pentu prima dată. Îl știam, îl mai văzusem înainte, accidental. Mă speriase îngrozitor. Apăruse într-o noapte cu insomnie și frisoane la căpătâiul meu, privindu-mă cu niște ochi mari, negri, în flăcări. Privirea aceea îmi răscolise ființa. Simțeam că vede prin mine, în timp și spațiu, tot ce am fost, sunt și aș putea deveni. Și ceea ce mă îngrozea cel mai tare era sentimentul unui gol imens ce lua naștere sub ochii lui în străfundurile ființei mele, ca și cum dincolo de piele, sânge, mușchi și organe nu ar mai fi existat nimic. Ca și cum niciodată nu ar fi existat nimic,  ca și cum eu eram doar atât. Am trăit după aceea multe noți îngrozitoare, în semiîntuneric, cu respirația șuierată, convins că dincolo de corp eu eram doar un abis, negru, sec, gol.

A mai apărut într-o altă noapte, eram într-o mașină și goneam spre mare. Voiam să dorm și îi auzeam pe cei de lângă mine vorbind în surdină, despre serviciu, despre alegeri, nu mai  știu ce. Ca în copilărie, noaptea, înainte de a adormi, pielea a început să mă furnice. Eram liniștit, eram fericit. Mă pregăteam să încep să visez că zbor, pentru că așa se întâmpla mai demult;  senzația aceea de furnicături era urmată de un vis de zbor. Însă, din penumbra mea înfiorată, i-am văzut ochii. Și fiorul  a devenit frison și m-am trezit iar față în față cu neantul de după trup. Și m-a apucat groaza că niciodată nu voi scăpa de el și că mă va urmări peste tot, apărând când sunt fericit.

Am încercat să îl abordez rațional. Mi-am cumpărat cărți, am citit despre el. Identitatea i-o bănuiam doar, și s-a dovedit, după câteva pagini zguduitoare, că mă înșelasem. Nu știam cine e. Știam doar că mi-e frică de el și de ce îmi putea face.

Am intrat în încăpere. Era iarnă și frig, iar camera se încălzea greu. O voce calmă mi-a spus să mă așez. Am încercat să explic cine eram și pe cine căutam. Nu am primit răspuns. Stăteam așezat pe scaun, în camera rece, având un geam în față. Mi-era frică să privesc în jur, să nu văd ochii aceia mari și negri fixându-mă de undeva. Din jurul meu a început să se reverse o melodie ciudată, mai mult un amalgam de sunete. Brusc, m-am simțit în siguranță. Știam că, indiferent cât de tare mă va speria ceea ce urma să se întâmple, în realitare nu era nimic.

Vocea aceea calmă mi-a spus să îmi așez mâinile pe genunchi, cu palmele în sus. Apoi, m-a reînvățat să respir. Adânc, profund, calm. Inspir...unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte. Expir... unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte. Inspir...unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte. Expir... unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte. Simțeam că plafonul din piept începea să coboare, așa cu reușeam uneori să-l mișc în atacurile de panică. Încet, respirând tot mai calm și mai reflex, l-am coborât de tot, astfel încât nu îl mai percepeam deloc. Apoi, cu ochii închiși, mi-am adus aminte de palmele mele, așa cum stăteau îndreptate în sus, pe genunchi. Și în timp ce le vizualizam, am început să le simt, la început ca o furnicătură, apoi ca o vibrație, apoi încordate, ca și cum aș ținut un glob în mâini, pe care, dacă le ridicam, îl puteam arunca.

Apoi s-a întâmplat ceva ciudat. Cu ochii închiși, vizualizându-mi palmele în care simțeam energia aceea vibrândă, am pierdut imaginea. Pentru un timp, am fost doar eu cu muzica, într-o încăpere friguroasă, respirând prelung. Și apoi, am simțit cum tremurul, vibrația mâinilor se deplasează și începe să se plimbe prim corp. Cu ochii închiși, am simțit ca o umbră se plimba pe lângă mine. Am știut că e el. În spatele pleoapelor, s-a conturat plutind o imagine, pe care o  văzusem o singură dată în realitate: o mască de pânză, o mască tradițională românească. În locul ochilor era privirea aceea neagră, pătrunzătoare. Frica m-a gâtuit și am început să mă afund încet în neantul meu. Dar alături de mine, dincolo de prezența aceea transparentă ce îmi dădea târcoale, am auzit o respirație calmă, sigură, ritmică, în șapte timpi. Și atunci am gândit "Dispari!". Masca a dispărut, și o dată cu ea, și teroarea mea.

Vibrația continuă să îmi circule prin corp. Îmi simt mintea învăluită de un fior, ca și cum ar încerca să se depășească pe sine. Nu mai sunt în camera aceea rece. Nu mai sunt nici măcar în mine. Din cap mi se ridică un obelisc, ce crește tot mai înalt și ajunge în nori și în cer, într-un albastru pur, absolut. Mintea mea devine obelisc. Cerul se întunecă cu nori de furtună și eu, obelsicul, încep să strălucesc, plin de irizații cosmice. E o strălucire neagră, contrastantă. Sub cerul de furtună simt o lumină. Vreau să mă îndept spre ea, dar, de nicăieri, masca îmi reapare în fața ochilor. Acum însă, știu ce să fac și nu mai las teama nici să ia naștere "Dispari!" și dispare, lăsând  în urmă un hohot de râs ce pare că vine din gâtul meu, dar nu simt ca și cum eu l-aș produce. 

Cobor din obelisc și mă întorc în trupul meu. Obeliscul e încă acolo, plecând din mintea mea. Sub cerul de furtună luminat de dedesubt, văd un cristal ce începe să se contureze în aer, levitând. Îmi concentrez privirea asupra lui. Pulsează, transparent și pe măsură ce îl privesc, îmi dau seama că pulsațiile se suprapun celor ale inimii mele. Îmi văd inima. Bate. E transparentă. E de cristal. O privesc fascinat și aș vrea să ridic mâna să o ating. Îmi dau seama că nu am corp. Sunt acolo, dar atât. Sunt. Corpul meu e în cameră, așezat pe scaun, cu palmele rezemate de genunchi. Văd inima, simt obeliscul desupra mea. Inima e cristal. Obeliscul e obsidian cu irizații. Din obelisc ia naștere o undă ce îmi coboară în corp. Învinge orice rezistență. Amețesc. Ajunsă în abdomen, devine ancoră. Tăietura de pe abdomen începe să vibreze, parcă ar vrea să se deschidă iar. Mi-e frică, dar îmi dau seama că operația nu aparține corpului meu, că e străină și oprește energia. Ignor vibrația. Tremurul se calmează, iar valul continuă să coboare și ajunge în picioare. Îmi simt genunchii, gleznele, degetele, tălpile, toate vibrând la unison cu restul corpului. Apoi îmi vizualizez picioarele, cu pielea ce se deschide, ca și când un bisturiu imaginar ar tăia. Nu sângerez, nu mi-e frică. Mai departe, bisturiul îmi despică mușchii și tendoanele. Ajunge la os. Nu doare. Îmi văd scheletul. Îmi simt tot scheletul. E din cristal. 

Din inima mea, ce pulsează afară din mine, în aer, se ridică un lanț. E ca și obeliscul, negru, cu străluciri de noapte și stele. Singur, vine înspre mine. Îmi intră în trup și în schelet. Acum suntem una, eu și lanțul. Acum urcă. Încet, intră în obelisc și la atingerea lui, acesta se lichefiază. Inima mea, corpul meu, mintea mea, toate sunt lanț și cristal și obsidian. Cercul s-a închis. 

Aud din nou vocea calmă. O umbră trece prin fața ochilor mei închiși. Se oprește lângă umărul meu drept. Mă întorc înspre ea, cu ochii închiși. Are chipul meu. Are ochii lui, negri, arzând. Nu mă mai tem. Acum am înțeles.

Deschid ochii. Camera se conturează cu greu în fața mea. Încerc să mă ridic de pe scaun, dar nu pot.

-Rămâi așezat câteva minute. Bea un ceai!

Aș vrea să vorbesc, dar mă înec cu propriile cuvinte. Îmi ridic mâinile la cap și îmi dau seama că fața mi-e udă de lacrimi.

-Aveți o oglindă?

Cineva îmi aduce o oglindă. Nu văd clar cine e. Îi aud vocea, calmă, echilibrată. Ridic oglinda în fața ochilor. Imaginea se deslușește greu. Privesc concentrat. Înapoi mă privește chipul meu, cu doi ochi negri, de obsidian, cu irizații. Ochii mei dintotdeauna. Ochii ce mă înspăimântau noaptea.