corina.gruber

Demult demult, într-un tărâm uitat de lume și întunecat, trăia o prințesă frumoasă frumoasă, dar nefericită. Se numea Prințesa Înserării. Ea îl iubea pe un prinț, Prințul Amiezii, iar prințul o iubea la rândul lui. Prințesa suferea însă din cauza unui blestem: pe timpul zilei, în palatul ei de cristal, ea trebuia să stea așezată pe un scaun de aur de care era legată cu rădăcini. Lungi, lemnoase, crude, rădăcinile porneau din trupul ei și intrau în scaunul de aur, legând-o acolo ziua întreagă. Prin față i se derulau necontenit fantome, iar ea trebuia să le vorbească continuu, etern, cuvinte ce nici măcar nu îi aparțineau, cuvinte goale, ce nu veneau din inimă, ci din hârtii. Abia la amurg, atunci când apărea și Prințul Amiezii, Prințesa avea voie să se ridice de pe scaunul ei de aur. Rădăcinile se retrăgeau preț de câteva ore, iar ea putea să se plimbe nestingherită cu Prințul oriunde dorea și să vorbească din inimă. Însă pe înserat, când și Prințul își pierdea puterile, Prințes...

Demult demult, într-un tărâm uitat de lume și întunecat, trăia o prințesă frumoasă frumoasă, dar nefericită. Se numea Prințesa Înserării. Ea îl iubea pe un prinț, Prințul Amiezii, iar prințul o iubea la rândul lui. Prințesa suferea însă din cauza unui blestem: pe timpul zilei, în palatul ei de cristal, ea trebuia să stea așezată pe un scaun de aur de care era legată cu rădăcini. Lungi, lemnoase, crude, rădăcinile porneau din trupul ei și intrau în scaunul de aur, legând-o acolo ziua întreagă. Prin față i se derulau necontenit fantome, iar ea trebuia să le vorbească continuu, etern, cuvinte ce nici măcar nu îi aparțineau, cuvinte goale, ce nu veneau din inimă, ci din hârtii. Abia la amurg, atunci când apărea și Prințul Amiezii, Prințesa avea voie să se ridice de pe scaunul ei de aur. Rădăcinile se retrăgeau preț de câteva ore, iar ea putea să se plimbe nestingherită cu Prințul oriunde dorea și să vorbească din inimă. Însă pe înserat, când și Prințul își pierdea puterile, Prinț...

Am fost o dată într-un oraș care miroase a Dior J'adore și unde pielea îți e mângâiată de mătase. Am fost o dată într-un oraș care respiră artă și libertate. Am fost o singură dată, dar m-aș întoarce oricând. Am fost o dată în Paris. A trecut destul de mult timp de când am fost în Paris. A fost prima dată când am ieșit  din țară împreună cu K., pe cont propriu, fără ghizi sau agenții de turism. Am făcut exact ce am vrut  și am mers unde am avut chef. Și nu cred că am fi putut găsi o destinație mai bună decât Parisul (după aceea, toate concediile le-am făcut la fel de neplanificat și au fost unul mai bun decât celălalt). M-am îndrăgostit de Paris la prima vedere și la prima respirație. Eram într-o piață, tocmai ieșisem de la metrou. Nu era ceva important, vreun landmark. Căram după noi bagajele și ne căutam hotelul. Ne-am aliniat la semafor, cu alte câteva zeci de oameni. Dar când s-a făcut verde pentru pietoni, în loc de graba și stressul de acasă sau în loc de ordi...

O singură dată în viață am avut senzația că am pășit în ecranul televizorului și am intrat într-un film. Eram în mașină, pe un drum de coastă. Era vară și cald și în jurul nostru zburau decapotabile și Ferrari-uri. Atunci i-am văzut. Erau într-o decapotabilă clasică, roșie, cu forme în același timp ascuțite și curbe. Erau două cupluri. Mașina se deplasa încet și din zâmbetele de pe chipurile lor era mai mult decât evident cât de bine se simțeau. Toți purtau pălării albe de soare. Și era clar că nu erau prima dată acolo, pentru că erau de vârsta bunicilor mei. Mergând pe același drum de coastă, cu Mediterana într-o parte și palmieri și pini de partea cealaltă, eram într-un film, un James Bond de prin anii '60. Mi se părea ciudat și nu mă simțeam deloc în elementul meu, fiindcă era o lume mai strălucitoare decât îmi putusem imagina. Coborând din Alpii Maritimi, am văzut marea la foarte scurt timp după ce lăsasem în urmă pământul roșu și kilometri întregi de viță-de-vie. Nu-mi ...

Wooosh, woooosh... Woooosh, wooooosh... Woooosh, woooosh. Și briza. Atât. Fără muzică, fără vânzători ambulanți (pe cel care vindea zmeură l-am inclus în peisaj că mi-a plăcut de el). A, și un Mojito. A fost (din nou) același sat de la malul mării, cu liniștea somnoroasă  și toropită a zilelor și vârtejul perpetuu al nopților. Aceeași Vamă, aceeași libertate. Aceiași hipsteri, aceleași fițe, aceeași mizerie (dacă ții neapărat să o vezi), aceeași distracție nebună și iresponsabilă, aceleași prețuri usturătoare și același feeling de laissez faire. Poate că acum 2 ani eram într-o fază rebelă. Acum nu mai sunt (cel puțin așa cred eu), dar tot îmi place. Se pare că am eșuat în maturizare :) Am ajuns sâmbătă dimineața, după un drum de 6 ore și jumătate cu mașina (timp în care am dormit o oră). Cazare pauză, că numai de la 4 era disponibil. Deci, să stăm pe plajă, la prăjit și să bem cocktailuri (mai știu și altele în afară de Mojito, dar ăla îmi place mie cel mai mult). Nu-mi ...

A fost odată un oraș într-o continuă fierbere, cu ritmuri turcești, miros de Armani, sclipiri de metal și sticlă și teniși Puma roșii asortați la costum cu fustă. Pe scurt, aceasta e imaginea pe care Frankfurt o are în mintea mea. Demult-demult, să tot fie mai bine de 10 ani de atunci, mi-am strâns bani, m-am suit în autocar (în studenție avionul era o poveste vânătorească) și m-am dus să-mi vizitez prietenul (actual soț) pe care nu-l mai văzusem de multă vreme. A fost prima oară când am ieșit din țară înspre vest. În Frankfurt mi-am dat seama că încă mai știu germană, deși nu o mai vorbisem de 3 ani. În Frankfurt am văzut prima dată zgârie-nori și am căscat gura și mi-am dat capul pe spate, pentru că nu îmi venea să cred cât de mică eram. În Frankfurt am văzut oameni fără adăpost care se încălzeau în fața magazinelor luxoase și mi-am amintit de documentarele despre capitalism de pe vremea Împușcatului, care ziceau că în vest e doar atât: homeleși. În Frankfurt mi-am cumpărat pr...