Fantazia. Lumile secundare și Tolkien

           

 foto stânga-Lauterbrunnen, arhiva personală

foto dreapta- Rivendell, ilustrație făcută de Tolkien, Wikipedia

Articol apărut în „Euphorion”, nr. 3/2018 

            Ascunsă între piscurile Alpilor, în apropiere de orașul Interlaken, se află valea celor 72 de cascade, numită Lauterbrunnen. De fapt, e vorba de un sătuc elvețian, care beneficiază de unicitatea unui relief spectaculos. Aici a călătorit Tolkien în 1911 și acest loc a inspirat imaginea regatului elfilor conduși de Elrond din Stăpânul inelelor. Cascada cea mai înaltă din Lauterbrunnen, Staubachfall, l-a inspirat și pe  Goethe în crearea Cântecului spiritului peste ape. De fapt, la baza cascadei, textul poemului, inscripționat pe o placă metalică, stă mărturie a sursei de inspirație. Spațiul văii, imaginea pereților stâncoși și a luminii cețoase, specifică acestui loc, spațiul așa cum l-au văzut și imortalizat Goethe și Tolkien persistă dincolo de trecerea timpului, dincolo de moarte. Și așa cum spațiul persistă în imaginația poetului romantic, ce evadează în "lumile compensatorii" (Ioana Em. Petrescu) la fel persistă și în fantasy, pentru că, dincolo de toate fantasy înseamnă spațialitate și o existență desfășurată integral sub semnul "lumilor secundare" (J.R.R Tolkien).

            Relevanța coordonatei spațiale pentru universul ficțional supranatural (specific atât basmului, cât și literaturii fantasy) e dezvăluită într-un volum comparatistic intitulat Basmul cult sau tărâmul copilăriei, scris de Alain Montandon și apărut în 2004. Aici, autorul identifică spațialitatea ca fiind coordonata principală a funcționării universului supranatural al basmului cult. Montandon e tributar în analiza sa școlii criticii antropologice, structuraliste și poststructuraliste, abordând noțiuni ca recentrare și des-centrare, în descendeța lui Jaques Derrida. Din acest motiv, analizele lui Montandon  au în vedere texte care se pretează instrumentelor utilizate, în care filonul de natură teoretică sau simbolică e ascuns în țesătura narativă. Cu toate acestea, o idee își reliefează dominanța: în tărâmul miraculosului, magiei sau supranaturalului, coordonata spațială predomină, pentru că, prin ea, se definește lumea creată. Prevalența spațiului e aplicabilă nu doar textelor abordate de Montandon, ci întregii literaturi speculative, ce, prin extensie, va integra tot ceea ce înseamnă miraculos, magic și supranatural. Deci, fantasy devine spațiu.

Metafora cea mai reprezentativă este, în opinia lui Montandon, personajul Ygramul cea Multă, din Povestea fără sfârşit a lui Michael Ende, o creatură care, prin veninul ei ucide, dar dă victimei şi puterea de a se transporta în orice loc din tărâmul miraculos prin excelenţă, cel al tuturor basmelor create vreodată, Fantazia. Montandon identifică de fapt miraculosul cu spaţiul în care el există “este spaţiu al libertăţii, al reveriei ludice şi neangajate". (Montandon, p.27)

Sensul miraculosului este mirarea, şi pe lângă componenta de topos care îi este specifică, mai există şi cea de logos, întrucât “miraculosul este o povestire" (Montandon, p. 33). Dar, la fel cum se eliberează din limitările impuse de realitatea spaţială, tot aşa se eliberează şi de limitările impuse de limbaj. Limbajul specific miraculosului este liber, iar acest fenomen se manifestă de la jocul cu orice convenţie (descrierea pe dos a lumii reale, pentru a-i evidenţia neajunsurile sau formulele repetitive, magice şi misterioase) până la jocul cu sine însuşi, prin intermediul non-sensului.

Identificându-se cu spaţiul în care există, miraculosul este cel mai bine redat de geografia lui specifică, a “uriaşilor şi piticilor”. Rupt, prin intermediul diegezei, de realitate, miraculosul este caracterizat de intrarea într-un tărâm din care componenta temporală lipseşte cu desăvârşire. Nu există aici trecere sau îmbătrânire, ci doar metamorfoză instantanee. De asemenea, este caracteristică juxtapunerea în cadrul acestui tărâm a altor spații, fericite sau terifiante. “Topologia discontinuităţii” (Montandon, p. 35) și lipsa trecerii evidenţiază relaţii de punere în perspectivă şi opune lumi uriaşe sau minuscule, care, uneori, se află una în interiorul celeilalte. Şi, mergând pe urmele lui Gaston Bachelard și a Poeticii spațiului, Montandon identifică în miniatură semnul condensării mărimii, iar în mărime teroarea de schimbare a eului intim.

Montandon preia ideea lui Durand de a exclude categoria temporalităţii din noţiunea de imaginar şi acordă importanţă sporită spaţialităţii miraculosului. De asemenea, preia distincţiile fundamentale pe care Bachelard le face între mare şi mic, dar le schimbă sensul general. Acest lucru este cel mai bine dovedit de analiza pe care o face fenomenelor de creştere şi micşorare din Alice în Ţara Minunilor. El interpretează creşterea angoasantă drept o pronunţată teamă schizofrenică de modificările propriului corp. Pentru Montandon, tărâmul miraculosului re-centrează lumea, după ce în prealabil a des-centrat-o prin ruperea totală de realitate. În capitolul intitulat “Povestea fără sfârşit sau oglinda lecturii”, autorul demonstrează cum elementele de spaţialitate prezente în discursul romanului prefigurează temele sale majore. El identifică astfel spaţiul anticariatului ca simbolizând însăşi esenţa tematică a volumului. Trimiterile la multiple coduri de natură structurală fac un rezumat al posibilelor interpretări, apelând la un singur element de limbaj de factură spaţială.

            Volumul lui Alain Montandon se depărtează oarecum de esența genului fantasy, prin diversitatea conceptuală și prin hermeneutica punctată de concepte teoretice și filozofice. Mult mai aproape de universurile fantasy este analiza făcută chiar de unul dintre creatorii genului (în varianta sa modernă), J.R.R Tolkien, în eseul "Despre basme", considerat un manifest al genului. Eseul a apărut prima oară în 1947, într-un volum omagial dedicat lui Charles Williams. Acesta participase la întâlnirile Inklings, grupul de scriitori din care făceau parte Tolkien și C.S Lewis și are ulterior au fost creditați cu stabilirea bazelor fantasy-ului modern. Inițial, eseul lui Tolkien nu a provocat reacții în rândul scriitorilor și al cititorilor. Abia ediția secundă, publicată în 1964, a ajuns să fie cunoscută.

            Despre basme este un text relevant pentru genul fantasy fiindcă prezintă viziunea lui Tolkien asupra filozofiei genului fantasy și de asemenea îl apropie de mitopoeia (universuri ficționale generatoare de mituri). De asemenea, eseul reprezintă o primă analiză a ficțiunii speculative (gen literar dezvoltat exponențial în ultimele decenii, ce include ficțiunea narativă în care apar elemente supranaturale sau futuristice). În eseu, Tolkien clarifică propria viziune asupra așa-numitului basm, pe care îl consideră un gen literar de sine stătător, nu unul dedicat copiilor. De asemenea, în concepția lui Tolkien, acest gen literar dezvăluie o profundă interdependeță între limbaj și conștiință. De fapt, Tolkien trasează pentru prima dată diferențierea între proza lui H.G Wells sau Mary Shelley și ficțiunea speculativă propriu-zisă, definind conceptul de "lume secundară". Aceasta reprezintă acea realitate alternativă, complet separată de realitatea reală, construită în detaliu și fără nicio ancoră realistă. Într-o proză speculativă (fie ea fantasy, Sci-fi, horror, utopică, distopică sau o combinație a acestor sub-genuri), lumea secundară există prin sine însăși și trebuie să fie atât de detaliată și de clar gândită și conturată încât să nu necesite prezența niciunui element realist. Iar coordonata principală prin care se construiește o lume atât de autonomă nu e timpul, ci spațiul. Lumea prozei speculative e integral credibilă. În viziunea lui Tolkien, prin imaginația autorului, se poate crea o lume completă, rațională, guvernată de reguli diferite de cele reale. În imaginația dezlănțuită a acestor lumi, Tolkien vede "puterea cuvintelor și miraculosul obiectelor ca piatra, lemnul sau fierul". Astfel, lumea cititorului va fi pusă în perspectivă, uneori acesta ajungând să-și reevalueze propriile adevăruri. Nu în ultimul rând, ficțiunea speculativă oferă o plăcere de natură escapistă cititorului, care poate evada oricând din realitate prin intermediul ei (apopierea de estetica romantică e  mai mult decât evidentă în aceste considerații). De asemenea, în viziunea lui Tolkien, "basmul" tipic va fi marcat de un final fericit și de bucurie, întrucât direcția generală a scrierilor sale este, din punct de vedere moral, una creștină.

            J.R.R Tolkien, autor al romanelor Hobbitul, Stăpânul inelelor și al mitologiei cuprinsă în Simarilion, a fost o figură atipică pentru un autor de romane fantasy. Cu o educație fililogică solidă, la Oxford, cu un doctorat în filologie clasică și interesat de limbi cu structuri atipice, cu greu se poate găsi o legătură între imaginea savantului serios, mânat de curiozitate științifică și prozatorul cu o imaginație atât de debordantă, încât a creat lumi, mitologii și structuri lingvistice de sine stătătoare. Totuși, germenii acestei creativități existau încă de la bun început, în limbile inventate în timpul studenției și în fascinația pentru basme sau munți. Toate au fost umbrite de experiența Primului Război Mondial. Ulterior, devenit profesor de filologie clasică, Tolkien și-a continuat activitatea de scriitor. În 1928, în timp ce corecta lucrări, Tolkien a scris pe o bucată de hârtie, fără a se gândi prea mult la semnificație "Într-o vizuină în pământ trăia un hobbit." De aici s-a dezvoltat romanul Hobbitul, o poveste pentru copii și prima lucrare de ficțiune a scriitorului. În 1936, o versiune a romanului a ajuns la un reprezentant al editurii Allen and Unwin, care l-a publicat un an mai târziu. Romanul a avut un succes răsunător, publicul cerând o continuare. Motivat de succesul financiar al romanului Hobbitul, editorul lui Tolkien l-a încurajat să înceapă munca la un alt roman, ce mai târziu avea să devină Stăpânul inelelor. Tolkien a petrecut 12 ani scriind acest roman. Inițial, scopul său a fost să scrie o poveste foarte lungă, dar pe măsură ce romanul prindea formă, a legat povestea hobbiților cu vasta istorie și mitologie a Pământului de Mijloc, pe care le dezvoltase în poveștile din Simarilion. Stăpânul inelelor, finalizat în 1949, fusese conceput ca un singur roman, dar publicat, din rațiuni editoriale, în trei volume: Frăția inelului (1954), Cele două turnuri (1954), Întoarcerea regelui (1955).

            Stăpânul inelelor a avut un asemenea succes în anii '60 și faima lui Tolkien a ajuns atât de mare, încât a fost necesar să se mute într-un orășel la ocean, numit Bournemouth. Deși romanul i-a adus celebritatea atât în Anglia, cât și în SUA, Tolkien nu a fost niciodată o figură publică; și-a continuat munca la Simarilion și alte povești, ducând o viață foarte liniștită. A preferat o existență specific burgheză, stabilindu-și reședința în apropierea lui C.S. Lewis. Tolkien a continuat să scrie până la moartea sa, în 2 septembrie, 1973. În 1977, fiul său, Cristopher, a editat și a publicat Simarilion, mitologia Pământului de Mijloc.

            Romanul Stăpânul inelelor, publicat în trei volume, spune o poveste ce se petrece într-un spațiu numit Pământul de Mijloc. Aici, Sauron, o entitate malefică cu existență aparent perpetuă se află în căutarea Inelului Unic, un dispozitiv magic în care și-a ascuns toată puterea cu mii de ani în urmă. Deținătorul acestuia, indiferent cine ar fi fost, avea garanția puterii absolute. Inelul se află în posesia unui hobbit pe nume Bilbo, care, având conștiința încărcată de fapte din trecut, îl lasă moștenire nepotului său, Frodo, și pleacă în pribegie. Cu timpul, Frodo află ce este obiectul cu puteri magice pe care îl deține și părăsește Comitatul, ținutul natal, la sfatul vrăjitorului Gandalf. Sauron află unde se află inelul și își timite slujitorii după el. Pe drum, Frodo e ajutat de prietenii săi hobbiți și de Aragon, un pribeag misterios. Însă când ajunge în ținutul elfilor, Rivendell, va fi rugat să ducă inelul în ținutul lui Sauron și acolo să îl distrugă. Următoarele volume urmăresc drumul lui Frodo, cu trădările și pericolele pe care le traversează. În paralel, ajutoarele lui Frodo vor fi implicate în conflicte de sine stătătoare. La final, în ciuda dificultăților, Frodo reușește să distrugă inelul și să salveze Pământul de Mijloc, iar Aragon își acceptă identitatea de moștenitor al regelui Pământului de Mijloc. Totuși, Frodo va fi profund marcat de aventurile trăite și nu își va continua existența în acest tărâm, alegând să îl părăsească alături de elfi.

            Dincolo de construcția epică vastă, în care principiile fantasy sunt aplicate după modelul conturat în eseul Despre basme, dincolo de complexitatea limbilor create de filologul Tolkien, romanul e plin de simboluri. E o poveste asemenea celor antice, în care prevalează categoriile eroicului, sumblimului, binelui. Până și stilul scriiturii are rezonanțele arhaice ale literaturii engleze medievale. În denumirile create, filologul punctează sonorități, similitudini fonetice se joacă printre sunete. Astfel, râul ce traversează Rivendell se numește Loudwater sau Bruinnen. Lauterbrunnen înseamnă, în traducere mot-a-mot, "fântânile gălăgioase', ceva foarte similar cu traducerea lui Loudwater (apa gălăgioasă), iar denumirea Bruinnen trimite la germanul "Brunnen"(fântâni).

            Prezența filonului creștin și a dimensiunii morale a romanului e evidentă în temele, motivele și simbolurile acestuia. O primă temă importantă e reprezentată de puterea care corupe. Mare parte din puterea lui Sauron este în strânsă în inel și oricine deține inelul are acces la o parte din acea putere. Niciodată nu se clarifică întreaga natură a puterii inelului, dar cititorul e lăsat să creadă că ea este nelimitată și că poate să corupă pe absolut oricine. Indiferent de intențiile inițiale ale celui care îl poartă, Inelul ajunge întotdeauna să îl transforme în ceva malefic. Printre cei influențați sunt Călăreții Negri, Gollum și Boromir. Pentru majoritatea, puterea oferită de inel depășește rațiunea. Inelul reprezintă cea mai mare tentație din Pământul de Mijloc și din această cauză este și cea mai puternică amenințare.  O a doua temă majoră e reprezentată de declinul inevitabil. Pământul de Mijloc este prezentat ca o lume aflată în pragul unei transformări. După ce se încheie evenimentele din roman și evul elfilor, începe evul oamenilor. Mare parte a poveștii face apologia epocii elfilor. Atât ei, cât și tărâmurile lor au o frumusețe și o grație inegalabile. Cu toate că elfii sunt nemuritori, distrugerea inelului slăbește puterea celor trei inele ale elfilor, obligându-i să părăsească Pământul de Mijloc. De-a lungul romanului, Tolkien creează senzația că aventurile inelului reprezintă ultima izbucnire magică și că în lumea ce va urma, astfel de evenimente sunt imposibile. Chiar și capitolele despre hobbiți și despre Comitat creează sentimentul că suntem martorii a ceva bun și pur care nu mai este prezent în lumea noastră. Hobbiții se îndepărtează de oameni după evenimentele din Stăpânul inelelor și îi evită.

            Tema puterii mitului își face simțită prezența în întreg romanul. Sentimentul grandorii pierdute și al transcendenței ce domină romanul sunt în strânsă legătură cu modalitatea în care acesta este scris. Maniera aleasă de Tolkien este cea mitică și una dintre convențiile mitului este că descrie un trecut mai glorios decât prezentul. Același sentiment al pierderii este prezent și în miturile grecești, de exemplu prin faptul că, în lumea acestora, oameni și zei se întâlnesc adeseori. Lumea lui Tolkien se află undeva între mitologie și ficțiune, între un trecut ce mai e prezent doar în cântece și prezentul contemporan cititorului. Acest sentiment al vechimii este adus la viață în cântece, poeme și inscripții gravate. Poveștile, miturile și legendele definesc personajele ce le relatează, indiferent dacă sunt elfi, oameni sau gnomi. În cazul lui Aragon, această mitologie nu explică doar de unde vine el, ci și înspre ce se îndreaptă. Personajele duc trecutul cu ele și sunt adeseori puse în situația de a-l prezenta într-o aură idealizată. Elementul de originalitate al lui Tolkien este că aceste mituri create de el păstrează toată rezonanța metaforică și simplitatea simbolică, dar în același timp, în lumea sa sunt reale. Acest sentiment al realității din interiorul romanului este transferat apoi și celor mai obișnuite întâmplări din Pământul de Mijloc, determinanând cititorul să perceapă întreaga construcție ca fiind una reală.

            Un motiv literar des întâlnit în lumea lui Tolkien sunt cântecele. Textul este înțesat de cântece ale personajelor, iar acestea sunt redate integral, fiind inclus fiecare vers și fiecare refren. Există mai multe scopuri în folosirea cântecelor. Ele stabilesc o legătură între acțiunea din roman și un trecut îndepărtat de natură mitică sau folclorică. De asemenea, prin referințe explicite, cititorul percepe evenimentele relatate în roman drept sursă pentru alte cântece și mituri. Accentul pus pe cuvântul spus evidențiază în același timp aspectul inovativ de nivel lingvistic al romanului, mai exact toate numele, ființele și stările pe care Tolkien le creează în interiorul acestei lumi. Un aspect ieșit din comun este faptul că numele folosite de Tolkien, cu toate că nu fac apel la cuvinte familiare, reușesc să transpună natura a ceea ce descriu, de exemplu delicatețea lui Galadriel sau răutatea unui Balrog.

            Un alt motiv important este cel al drumului. La începutul romanului, Frodo își amintește de cuvintele lui Bilbo care îi povestea despre frumusețea și magia drumului, ce te duce în locuri necunoscute. Ideea drumului perceput ca un râu ce duce călătorii în locuri necunoscute sugerează modalitatea narativă prin care Tolkien asigură dinamica acțiunii: păstrându-și personajele în mișcare. Motivul drumului este caracteristic unor texte epice din care Stăpânul inelelor se inspiră, ca de exemplu Odiseea sau Beowulf și rămâne o trăsătură principală a tuturor textelor ce sunt marcate de căutare. Drumul scoate hobbiții din Comitat și îi duce în necunoscut, unde vor fi ca toți eroii epici, testați. Drumul îi expunea unor pericole inimaginabile, dar, în același timp, unor frumuseți uimitoare. Pe drum îi întâlnesc pe Călăreții Negri, dar tot drumul îi duce în Rivendell. Drumul este atât un mijloc fizic de călătorie, cât și un mijloc narativ de a avansa cu acțiunea și subliniază faptul că nimic nu rămâne pe loc în universul lui Tolkien, totul fiind în continuă mișcare. În mod semnificativ, primii elfi pe care hobbiții îi întâlnesc sunt pe drum și se îndreaptă înspre mare pentru a părăsi Pământul de mijloc. Drumul devine astfel un dublu al timpului, fiindcă ambele obligă orice ființă vie să se schimbe și să devină altceva.   

            De asemenea, este prezent și motivul profeției. Ca și cântecele în care este de obicei conținută, profeția are rolul de a stabili o legătură între prezent și trecut și mai departe o legătură cu viitorul. Ca și drumul, profețiile au rolul de a ajuta acțiunea să evolueze, stabilind țeluri. Aceste țeluri sunt cruciale pentru construirea sentimentului de suspans și anticipație pe care Tolkien este capabil să îl mențină vreme de mai mult de 1000 de pagini în toată trilogia. Utilizând motivul profeției, Tolkien se inspiră din tradiția miturilor, ale căror personaje îndeplinesc profeții făcute cu mult timp înaintea nașterii lor. De asemenea, motivul profeției evidențiază importanța destinului în lumea creată de Tolkien. Tot ce se petrece în acest univers se petrece cu un motiv, chiar dacă acesta nu este clar de la bun început. Gandalf, de exemplu, invocă destinul atunci când explică de ce Bilbo este cel care găsește inelul. De asemenea, tot destinul este o motivație pentru care Gandalf îl cruță pe Gollum, întrucât vrăjitorul bănuiește că acesta ar putea să mai îndeplinească un rol în istoria Inelului. Prezența unei asemenea logici este singurul semn pe care autorul îl dă referitor la o putere superioară ce controlează evenimentele din Pământul de Mijloc.

            Simbolurile romanului au rolul de a pune epicul propriu-zis în perspectivă. Inelele Puterii reprezintă atât o putere lipsită de orice limită, dar și pericolele și responsabilitățile celor care le poartă. Unul conferă o putere inimaginabilă, dar, în același timp, pune o imensă presiune asupra celui care-l poartă și până la urmă îl corupe. Singurele care sunt diferite sunt cele trei inele elfice, a căror putere este sinonimă cu a învăța și a construi. De exemplu, inelul lui Galadriel conferă puterea de a vedea în necunoscut, pe care ea o folosește în scopuri pozitive. Abilitatea ei de a-și folosi inelul în scopuri pozitive vine din autocontrol, același autocontrol pe care îl demonstrează atunci când refuză să ia Unul de la Frodo.

            Sabia lui Elendil, distrusă în timpul primei lupte împotriva lui Sauron este păstrată de către elfi ca o moștenire a regatului oamenilor. Aragon este cel care primește sabia și duce fragmentele ei cu el tot timpul. Când Aragon reconstruiește sabia în Rivendell și o redenumește Anduil, ea devine un simbol al măreției lui Aragon și un semn ca acesta este pregătit să-și ceară dreptul din naștere ca rege al Gondorului. De fapt, sabia oferă o imagine în oglindă a lui Aragon, întrucât la început ambii sunt doar fragmente a ceea ce ar putea reprezenta, pentru ca apoi să devină simboluri ale puterii și măreției.

            Oglinda lui Galadriel este un simbol al ambiguității cunoașterii și al dificultății înțelegerii destinului. Privind în oglindă, cel care se uită poate vedea evenimente și locuri care au fost, care sunt sau care ar putea fi și niciodată nu știe ce a văzut cu exactitate. E imposibil să scapi de acele imagini pe care le vezi și e imposibil să influențezi imaginile. Singurul aspect important al cunoașterii pe care îl dezvăluie oglinda este ceea ce privitorul alege să facă cu ea: dacă o va folosi în mod responsabil sau într-un scop malefic. Nici măcar Galadriel nu are control asupra evenimentelor prezentate în oglindă. La fel, forța destinului, așa cum apare ea în roman este atât de mare încât nicio ființă de pe Pământul de mijloc nu are puterea să o oprească.

            Lumea creată de Tolkien e un univers vast și fascinant. La notorietatea ei a contribuit și ecranizarea romanului din anii 2000, care a reușit să atragă deopotrivă cititori și cinefili din întreaga lume. Nenumărate studii și cursuri universitare au fost dedicate descifării coordonatelor universului Pământului de Mijloc. Probabil că notorietatea romanului din anii '60 și asocierea cu mișcarea flower-power (aspect care pe Tolkien nu l-a încântat niciodată) au dus și la explozia literaturii speculative din anii '70. Evident că, din punctul de vedere al scriiturii și stilului, romanul nu mai corespunde standardelor contemporane pentru fantasy. Totuși, prin scrisul său, Tolkien a trasat linia de demarcație a ceea ce înseamnă fantasy și, în general literatura speculativă: prezența lumilor secundare, care, la rândul lor, sunt definite de coordonata spațială.