Joaca de-a romanul
apărut în Euphorion, nr. 3-4, martie-aprilie, 2014
În
mod paradoxal, lumea românească (cel puțin o parte a ei) suferă de o formă
cronică a luatului în serios. E un paradox, deoarece cealaltă parte a
societății nu face altceva decât să se joace, neluând nimic în serios. Cultura
cade, din păcate, în multe cazuri, sub umbrela primei atitudini. O excepție
notabilă o constituie regretatul Alexandru Mușina, care, prin său romanul său, Nepotul lui Dracula, își asumă ludicul
ca formă de existență narativă. Scriitor optzecist, Mușina s-a pronunțat, nu o
dată în ultimii ani, împotriva postmodernismului literar românesc. Cu toate
acestea, lecția ludico-ironico-parodică rămâne bine înscrisă în universul său
atitudinal, fapt evident în paginile romanului.
Probabil
că majoritatea cititorilor încep lectura conștienți că intră într-un joc,
pentru că însuși aspectul exterior al romanului creează acest orizont de
așteptare. Prima copertă dezvăluie un Proust vampirizat, imagine prelucrată în
Photoshop, dar într-o manieră amatoristică și un tezaur pus într-o cutie de
carton. Ultima copertă e un colaj de citate inventate, extrase din diverse
publicații internaționale, și ele inventate (Soho Shopping Daily, L.A High News
sau Feminist and Vampiric Studies), în care romanul e lăudat în fel și chip
"Pentru romanele cu vampiri, Nepotul
lui Dracula este ce a fost, în vremea lui, Don Quijote pentru romanele cavalerești." Convenția ludică
există pe tot parcursul romanului, dar ea poate fi umbrită de aserțiunile
făcute cinic la adresa societății românești sau a lumii academice sau de
bombardamentul kitsch. Totuși, jocul continuă să existe drept ax al scriiturii
și nu într-o manieră marginală, condamnând astfel la eșec orice încercare de a
înghesui romanul într-o grilă de factură tradițională.
Ludicul
narativ se manifestă la nivelul subiectului propriu-zis, dezvoltat din clișee
de natură hollywoodiană, la nivelul personajelor, și ele clișeistice, dar
pestrițe și la nivelul construcției, mai exact în alternarea realității cu
visul. Povestea în sine are un iz de telenovelă, cu accente fantastice,
erotice, academice și burlești. Florin Angelescu Dragolea, prescurtat FAD sau
Fifi pentru prieteni, este un asistent universitar, care a obținut summa cum
laude doctoratul în semioza operei lui Proust. El predă, consecvent, același
curs (teza lui de doctorat) la anii I, II și III, într-o franceză de secol XIX,
cursurile sale fiind deci foarte puțin frecventate. E alcoolic în recuperare,
fumător înrăit (care își numără țigările, pentru că nu îi ajung banii) și divorțat
de 3 ori. Într-o zi, plictisindu-se la cursul său, "divele"
facultății, Lulu, zisă și Fata Șeicului (era prietena cu contract a unui șeic
arab) și Bubu, fiica unui om de afaceri bogat, se gândesc să se distreze puțin
și îi cer lui Fifi bibliografie suplimentară, invitându-l la un biftec tartar.
Mâncarea îl transformă pe individul palid și placid într-un ins animat, care
perorează cu însuflețire despre semiotică și Proust și le amuză pe cele două.
În glumă, ele ajung la concluzia că e vampir și se hotărăsc să ducă testul mai
departe (dându-i să bea sânge deghizat în Bloody Mary non-alcoolic) și, dacă se
poate, să îl adauge și palmaresului lor de cuceriri erotice. Între timp, toată
facultatea află de presupusa idilă și de ipoteza că Fifi ar fi vampir. Peste
noapte, dintr-un ins anonim, acesta devine starul facultății, cu amfiteatrul
plin la curs (cu toate că spunea exact ce spusese și înainte), aplaudat de
studenți și invitat la întâlnirile extrem de exclusiviste ale Comitetului
Oamenilor Inteligenți (decanul și alți câțiva profesori și conferențiari bine văzuți).
Înainte ca fetele să poată să își pună planul în aplicare, Fifi pleacă la
Sibiu, la Colocviul Lucian Blaga. Bând o cafea la o terasă, e abordat de un
individ excentric, care îi spune că se numește Elvis Boboieru și că e țigan
(refuză să fie numit rom) și că el, Fifi, ar semnăna izbitor cu un boier, pe
nume Atanasie Drăculea, membru al unei familii descinse direct din Vlad Țepeș,
cu care neamul Boboierilor avusese dintotdeauna un pact ciudat: țiganii le
dădeau benevol sânge, boierii le asigurau o viață liniștită, fără lipsuri. Dacă
până aici narațiunea e stereotipă și clișeistică, ea rămâne totuși în limitele
anecdotei. Întrocându-se acasă, la Brașov, Fifi își confruntă distinsa mamă și
primește un răspuns neașteptat. Mama sa îi înmânează scrisoarea lăsată de
bunicul său înainte de a muri, în care se confirmă tot ceea ce îi spusese Elvis
Boboieru. Alături de scrisoare, Fifi primește și dovezi, care îl transformă
brusc într-un individ mai bogat decât șeicul lui Lulu, dar pe care nu le poate
folosi întrucât riscă să-i fie confiscate aurul sau coroana lui Tihomir. De
aici, lucrurile iau întorsături din ce în ce mai ciudate, pentru că
evenimentele depășesc senzaționalul hollywoodian și devin o succesiune aproape
suprarealistă de întâmplări, ce culminează cu încoronrea lui Fifi în
amfiteatrul facultății. La sentimentul de straniu contribuie și faptul că sunt
alternate planul real al vieții persoanjelor și cel al visului, delimitate însă
foarte clar. Narațiunea se construiește trecând dintr-un clișeu în altul, iar
tensiunea epică lipsește. În contextul în care romanul reprezintă un joc asumat
și excluzând
povestirea ca miză a
scriiturii, proliferarea kitschului și a locului comun, practicate intens în
carte, nu ar trebui să fie pentru cititor nimic altceva decât motiv de
amuzament.
Personajele
depășeșc registrul ludic asumat în narațiune și intră în sfera ironicului și a
parodicului. Deși nu tuturor li se dedică aceeași atenție și multe dintre ele
rămân în stadiul de schiță de caracter, lipsa e suplinită prin varietatea
junglei umane surprinse, dar și prin faptul că unele sunt magistral conturate.
Spre exemplu, cele două capitole în care apare Elvis Boboieru și apoi familia
sa sunt savuroase prin pitoresc. Lumea romanului e populată de tot felul de
indivizi, care de care mai contradictorii. Personajul principal e un ratat
(simpatic, ce-i drept, dar ratat) mare parte din roman și "os
domnesc" după aceea. Chiar și în această nouă ipostază, cu un arbore
genealogic demn de laudă și cu haine cumpărate de Lulu (pe banii șeicului),
Fifi perorează la fel de imperturbabil și cvasi-autist din semiotică și Proust.
Poreclele alese pentru personaj sunt facile, dar asta nu le face mai puțin
amuzante. Bubu și Lulu sunt alte prezențe pitorești, pentru că deschid în
literatură o ușă nouă, înspre universul cât se poate de autentic al fetei
frumoase, de bani gata, incultă (Bubu) sau relativ cultă (Lulu), pentru care
bărbații sunt jucării, iar sexul e concurs. Sunt ceea ce în limbajul colocvial
s-ar numi "pițipoance", iar universul lor ar fi cu certitudine
incomplet fără contraponderea masculină, "cocalarul", reprezentat
de musculosul Sorinel. Discuțiile prin
SMS ale celor două sunt relevante
"Dar cu cine seamănă? Ce
zici, cu M. M?"
"Moartea-n vacanta?"
"Nu, nu. Think about it! Cearcane, colti, pleata..."
"Gorila?"
":)) :)) Nu, Marilyn M., fata."
"Monroe?"
"Nu, fata! Manson."
"So what?"
"Just for fun.Shi cu mai
cine? Ochi bulbucati, slab..."
"Melcul?"
"Hi, hi! Melcul?! Slab, par
negru, dat pe spate..."
"Nicholas Cage?"
"Nu-i rau, nu-i rau. Dar dintii,
coltii?
"Dracula?"
"Bingo! Vezi că ești desteapta,
fata!"
Colegii de catedră ai lui Fifi
reprezintă o cu totul altă categorie. Majoritatea nu sunt propriu-zis personaje,
ci mai degrabă scheme insuficient dezvoltate. Se remarcă, din nou prin
pitoresc, Teodor Cossiga "înalt, slab, vânos, aproape chel, cu un facies
vag mongoloid, cu doi ochi înguști albastru-gri", profesor universitar și
patron, presupus milionar în euro și nepotul lui Nicolo Cossiga, mafiot.
Personajul e paradoxal, pentru că, la întâlnirea de la restaurant unde e
invitat și Fifi, Cossiga își dezvăluie convingerile New Age, fiind vegetarian
convins și recurgând în susținerea ideilor sale la argumente pestrițe, într-o parodie
a studiilor culturale. Contraponderea lui e reprezentată de decanul Miky
"cu fața roz, zâmbitoare și bucălată, ochi de peruzea și păr blond numai
cârlionți, un îngeraș care crescuse, se îngrășașe și ajunsese om mare."
Dincolo de această aparență, Miky e un birocrat, în esență bonom, dar supus
unor norme administrative coercitive. În ciuda portretelor fizice poate prea
detaliate, personajele acestea nu trec de stadiul schiței, fiindcă, în economia
romanului, scopul lor este pur decorativ, poate cu excepția lui Cossiga. Ele nu
au alt rol decât acela de a reprezenta o lume, cea universitar academică și
amestecul de prețiozitate, pretenție culturală și grosolănie necesar
funcționării ei.
Printre
puținele personaje cu adevărat conturate se numără Elvis Boboieru, un fel de
pastișă mefistofelică (cel puțin prin apariția de la jumătatea romanului)
"un bărbat foarte înalt, solid, cu o față îmbujorată, aproape apoplectică,
îmbrăcat într-un parpalac lung, negru, ca un fel de pelerină, sub care se vedea
un smoching impecabil, cu o cămașă albă de mătase și un papion violet."
Trecând peste prezența ghiulurilor, iluzia se păstrează până în momentul în
care Elvis începe să vorbească "Nu vă fie cu supărare, poci să mă așez la
masa lu' matale?" Dar tocmai prin maniera de adresare, Elvis Boboieru
devine pitoresc și pe alocuri simpatic, întrucât constrastează în mod evident
cu toate personajele apărute până în acel moment. De asemenea, ideologia
simplistă pe care o susține el vine să contrazică îmbâcseala academică și ușor
alcoolizată din mintea lui Fifi "Îi dau și la școală, da' nu prea multă,
numa' cât zice legea. Și-i învăț numa' munci din ălea adevărate, meserii
sănătoase: dulgheri, lăcătuși, fierari, da' mai ales la câmp, la livadă, la
grădină, la coasă, la vaci, la porci, la oi." Lumile celor doi se opun și
se confruntă sub toate aspectele, apogeul fiind reprezentat de subiectul
banilor și al profesiei lui Fifi "Profesooor?.... Haoleu, măiculiță,
nepotu' lu' boier Drăculea o ajuns dascăl!... Vai dă capu' lu matale!
[...] Cîîît?! Zăce milioane? De ăi
vechi? Auzisem io ceva, da
' nici
chiar așa! Păi io pă ultimu' donator îl plătesc cu cinșpe milioane, plus casă
și masă." Traficant (legal, susține el) de sânge uman, Boboieru își
descrie în primă instanță afacerile și câștigurile, care pentru Fifi sunt de
domeniul fantastic. La a doua întâlnire a personajelor, Fifi, în nou-asumatul
rol de vampir și alături de Lulu, are o cu totul altă prestanță în ochii lui
Boboieru. În momentul în care Fifi își asumă presupusa identitate și
descendență, Boboieru intră în rolul său ancestral, iar contractul social
dintre cele două familii se reactivează, cel puțin parțial. Prezentat alături
de familia sa, Boboieru rămâne la fel de pitoresc. Scena în care fiul lui
Elvis, rapperul baladist Eusebiu Pele compune o baladă, acompaniat de frații
săi e memorabilă "Ritmul era de
rap, dar linia melodică și textul erau, cum spusese Boboieru, de-ale
noastre, populare. Junele Eusebiu Pele era un produs tipic al globalizării și
al osmozei culturale. Din spate, frații lui îl acompaniau, bătând din palme și
pășind în ritm la stânga și la dreapta."
Din punctul de vedere al construcției,
romanul dezvăluie două planuri, cel al realității în care trăiește Fifi și cel
al visului. În mintea personajului, cele două se confundă și adeseori planul
visului reia evenimente din planul real pe care le reinterpretează. Spre
exemplu, după ce citește scrisoarea de la bunicul său, Fifi se visează bând
sânge, îl visează pe bunicul său pe patul de moarte, iar colegii de la
facultate sunt autorități bisericești ce îi judecă. În vis apare Țepeș, ce se
autoproclamă judecător unic (dat fiind că e domnitor) și îi absolvă de vină și
pe Fifi și pe bunicul său. Peste tot vacarmul din vis, în fundal, un televizor
difuzează imagini cu un conflict armat și un atentat sinucigaș în Bagdad
(subiectele favorite ale mamei lui Fifi). Declamând pravila de iertăciune (cu
devieri eminesciene pe alocuri), Țepeș se oprește enervat și exclamă, deloc
princiar "Da' stingeți naibii odată televizorul ăla!" Doar ultimul
vis
constituie o dezvoltare narativă și
nu reia pur și simplu evenimentele anterioare dându-le alte semnificații. În
ultimul vis sunt prezente toate personajele, care iau parte la încoronarea lui
Fifi în marele amfiteatru T festiv. El devine rege al universului său mărunt,
pentru că, oricât de semiotician ar fi el, Fifi nu poate ieși din granițele
înguste ale lumii universitare în care funcționează. Construcția romanului nu
este deci consecventă, dar se înscrie în planul de factură ludică tocmai prin
inconsecvență.
Discursul
asumat de Alexandru Mușina reprezintă o sursă a ludicului poate într-o măsură
mai mare decât narațiunea, prin permanența amestecului stilurilor. De la
romgleza adolescentină (uneori forțată și lipsită de autenticitate), autorul
trece cu nonșalanță la academisme îmbâcsite de neologisme, de la discursul de
natură culturală, la limbaj grobian, buruienos, stilurile alternând rapid,
ludic, de multe ori în aceeași pagină. Capitolele care redau în paralel
conținutul plictisitor al cursurilor lui Fifi și conversațiile prin SMS dintre
studenți sunt hilare prin asocierile făcute. Pe aceeași pagină se regăsește o
frază ca de exemplu "Mitocritica și
antropologia imaginarului, a lui Gilbert Durand, ne ajută să descifrăm semiotic
sensul și semnificația, în romanul lui
Proust, ale vechilor castele și catedrale, dar și pe acelea ale seratelor
muzicale de la familia Verdurin." și o discuție în care Lulu și Bubu îl
analizează pe Fifi din perspectiva asemănării cu Marilyn Manson "Ar vrea
el! Deshi...putin fard putin ruj ceva toale mai fancy." O altă dimensiune
a ludicului discursiv e reprezentată de jocul limbii române. Artificiul
postmodern e evident pastișat în roman, dar aduce ceva nou prin tipologiile
discursive introduse. De la limbajul de lemn al lumii academice contemporane,
Mușina trece cu ușurință la limbajul de lemn al epocii "ciumei roșii"
(visul în care cea de-a treia soție îi este învățătoare este relevant în acest
sens). Exercițiul discursiv e completat de scrisoarea bunicului coborâtă direct
din cronicile medievale și de la Neagoe Basarab, de maniera de exprimare a lui
Boboieru și de tribulațiiile academico-obscene ale colegilor de catedră ai
scriitorului.
Cu
tot ludicul asumat al romanului, pe alocuri apare riscul căderii în capcana
seriozității. Uneori, când se lansează într-o argumentare sau deplânge starea
universității ori a drumurilor patriei, naratorul își asumă o voce atât de
serioasă, încât, scos din context, pare un brav apărător al valorilor
tradiționale și morale. (Nu degeaba bloggerii citează romanul când deplâng
starea învățământului). "Dar profesorul? Încă n-a ajuns un simplu
prestator de servicii, un fel de maseur sau kinetoterapeut intelectual, el
rămâne în continuare rege, e suveran pe disciplina lui." sau "la
volan, înaintând cu viteza melcului, ocolind găurile din șosea, așteptând la
tot soiul de bariere, ne dorim să vină odată -naibii!- un dictator, să facă
niște autostrăzi ca lumea, să intrăm și noi în rândul țărilor civilizate."
Scoase din context, rândurile
de mai sus pot crea impreia unui autor angajat social, dar nimic nu e mai
departe de adevăr. Ironia stă în continuare la loc de cinste și depășește
simpla intenție ludică, întrucât cititorului îi este întinsă o capcană.
În
esență, romanul lui Alexandru Mușina rămâne, de la prima la ultima pagină
(încheiată apoteotic cu un BIG BANG) un joc. De fapt, statulul de joc îl
depășește și pe cel de roman, pentru că nici narațiunea, nici personajul, nici
scriitura nu primează. Există însă și o față ascunsă a acestui demers ludic, în
mare bine realizat. După ce tot amuzamentul se epuizează și agerimea
intelectuală nu mai surprinde, nu mai rămâne, în fapt, nimic în afara jocului,
pentru că acțiunea e clișeu, persoanjele sunt scheme, construcția e inconsecventă,
iar discursul nu e o noutate absolută. Privind cartea într-un context mai larg,
al atitudinii scriitorului din cultura română, ea înseamnă foarte mult, pentru
că duce jocul la extrem, transformându-l în miză a scriiturii și nu se ferește
de zone obscure, considerate de-a dreptul tenebroase de o parte a comunității literaților:
literatură de consum, kitsch și clișeu.
