Liniște
Vântul bate cu putere, rece şi
tăios şi pare că-mi trece prin toate straturile de haine. Soarele străluceşte
inuman, îmi arde faţa şi mâinile şi îl simt chiar şi cu ochii închişi. Între
rafalele de vânt, nu se aude niciun sunet. E ca la începutul şi sfârşitul
lumii.
Stau aşezată pe bolovanii încinşi şi privesc în jur. La câţiva metri de
mine, platoul pe care mă aflu se transformă într-o cădere în gol. Dincolo de
hău, cât văd cu ochii, se întind lanţuri de stânci, munţi şi vârfuri care
zgârie linia orizontului. Cerul e violent de albastru şi norii sunt lângă mâna
mea. În partea cealaltă, începe infernul de zăpadă. De fapt, întregul platou,
până la vârful din apropiere, e acoperit cu o zăpadă orbitor de albă,
îngheţată, pe care picioarele îmi alunecă în toate direcţiile atunci când
păşesc. În faţă, lin, se ridică o şa terminată cu un vârf, şi el la fel de lin,
acoperite cu zăpadă. Aş vrea tare mult să ajung acolo. E doar cu 200 de metri
mai sus decât punctul în care mă aflu acum. Dar vântul tăios, zăpada şi soarele mă orbesc şi aerul nu îmi ajunge în plămâni și nu pot să merg. Şi, oricum,
oricât m-aş strădui să mă îmbrac cum trebuie, nu am echipament de munte. Am
încercat să merg vreo 50 de metri, pe zăpadă. A trebuit să mă opresc, respirând
adânc şi sacadat. Creierul îmi vâjâia şi pe piept simţeam o greutate de care nu
puteam să scap.
Mă aflu la 3800 de metri altitudine. Jur împrejur văd numai munţi. Aici,
sus, nu se văd graniţele. Dacă nu aş şti, nu mi-aş da seama că văd trei ţări.
Acum un an, eram pe un alt vârf, pe care îl văd de aici şi atunci nu ştiam la
ce mă uit. În dreapta mea, unde sunt şirurile de stânci ascuţite, e Franţa.
Dintre toate, Mont Blanc se vede de la distanţă, ca o şa lină, acoperită de
zăpadă. În faţă şi în spate, vârfurile cele mai apropiate, sunt din Elveţia. În
stânga e Italia, cu o altă culme lină şi albă. Ochii mă dor şi îmi lăcrimează
de la vânt şi lumină. Îmi dau seama că era bine dacă purtam de la început
ochelarii de soare.
E atât de frig şi atât de cald în acelaşi timp. Muntele vuieşte la unison
cu vântul. Şi soarele pârjoleşte totul. Dar e o linişte aşa cum nu am mai
întâlnit decât deasupra norilor. Peste vuietul vântului, peste asprimea
muntelui, peste infinitatea cerului senin, îmi aud gândurile şi sufletul. E o
frumuseţe atât de sălbatică şi de perfectă, încât nu ştiu în care parte să mă
uit mai întâi ca să cuprind cu privirea totul. Nimic din ce ar putea face omul
nu are cum să surprindă cât de frumos şi de neîmblânzit e totul în jur. Privesc
în jur, inspirând aerul rece şi tăios, care îmi aduce liniştea perfectă.
Metropola vuieşte în jurul meu. Urc scările de la metrou, aşezându-mă pe partea dreaptă. Prin stânga mea, oameni grăbiţi urcă câte două
trepte rulante. Nimeni nu ţipă, nimeni nu vorbeşte tare. Dacă ascult, aud minim
5 limbi vorbite concomitent. E un vacarm ameţitor. Când ies în stradă, mă
izbeşte sunetul puternic al unui cântec oriental. Nu prea se potriveşte cu
peisajul de beton şi sticlă din jurul meu, nici cu atmosfera rigidă şi oarecum
tăioasă. Totuşi, se aude din mijlocul pieţei aglomerate, în care indivizi
aparţinând tuturor raselor se amestecă într-o grabă perpetuă. Îmi continui
drumul printre magazine imense, cu câte 4-5 etaje. Vacarmul oraşului e acelaşi,
peste tot. Dar, spre deosebire de alte locuri, nimic nu pare strident, nimic nu
iese din zgomotul constant.
Pe strada paralelă zonei pietonale e
o altă lume. În loc de magazine de 5 etaje sunt bordeluri şi sex-shopuri, în
loc de clădiri noi din sticlă şi metal sunt clădiri vechi, neîngrijite. La
colţul străzii, heroinomanii zac pe asfalt, cu priviri rătăcite. Sunt multe
maşini şi puţini oameni. Trec fără a-mi întoarce privirea.
Câteva străzi mai încolo, cerul devine o dungă albastru-gri, aflată departe
de mine. Pentru a-l privi, trebuie să-mi dau capul pe spate mult, mult. Sunt
între doi zgârie-nori, care mie, de jos, îmi par la fel de înalţi ca munţii. Pe
ambele părţi ale străzii se află coloşi de sticlă şi metal. Pe alocuri,
încercuiesc câte o biserică veche de 500 de ani sau vreo casă a vreunei familii
de nobili din vechime. Contrastul e năucitor şi îmi pironeşte picioarele câteva
secunde. Îmi continui drumul şi ajung la cea mai înaltă clădire, pe care pot
urca.
De sus nu se mai aude vuietul oraşului. Vântul taie în carne vie. E înnorat
şi plumbul norilor îmi apasă pe umeri. În fiecare fibră metalică a clădirii,
simt tumultul inerent unui astfel de colos. Privesc în jur cum încep să se
aprindă luminile. Sunt câteva zeci de zgârie-nori. Puţin mai încolo, în zona
istorică a oraşului, pe ambele părţi ale râului, văd case de epocă. Apoi
arterele comerciale, late, pietonale, cu mii de oameni care aleargă încoace şi
încolo, ca nişte furnici. Departe, în zare, zonele industriale. Şi mai departe,
aeroportul, un oraş în sine. Şi peste toate şuierul vântului şi tumultul acela
permanent, vacarm uman şi de maşini, de fabrici şi de avioane. Zgârie-norii
sunt luminaţi acum şi par uriaşi. Întreaga metropolă e o explozie de lumini
colorate. Norii dispar şi pe cer, aproape de mine, se întrevede luna, învăluită
de un nor de smog.
În mine e o linişte inexplicabilă. Nu mai e ca pe munte, să-mi aud
gândurile, ci altfel, ca şi cum mi-aş fi găsit locul. Sunt într-un oraş străin,
imens, de care nu mă leagă nimic. Dar mă simt în siguranţă, mai mult decât
acasă. Aici totul îşi are locul, totul e stabil, asemenea colosului pe care
calc acum. Aici înţeleg lumea din jurul meu. Şi liniştea mi se aşterne în
suflet, ca norul de smog peste lună, şi îmi imaginez cum ar fi să mă fi născut
aici.
Am parcat maşina cu greu, ieşind de pe asfaltul negru şi nou şi intrând pe
o zonă acoperită de bolovani. E plin de maşini şi de motocilete puse care pe
unde, într-o dezordine pestriţă. La vreo 50 de metri de mine, e înjghebat un
spaţiu comercial, de unde se aud urlând manele şi muzică populară şi răzbate
parfumul de mici, cârnaţi şi sarmale. Platoul traversat de şosea e foarte
întins şi plat. Refuz să intru în zona comercială de unde sclipeşte lumina
reflectată pe tot felul de flori de mină şi accesorii colorate şi mă îndrept în
direcţia opusă.
Platoul se întinde la vreo 2000 de metri altudine. Jur împrejur sunt
vârfuri şi munţi. Linia orizontului e lină şi vălurită ca marea într-o zi
calmă. Umbrele norilor fug peste iarba galbenă, arsă de vânt şi soare. Undeva
în dreapta, pe cealaltă parte a drumului, găsesc o vale cu stânci. Niciuna nu e
tăioasă şi se iţesc gri dintre tufe de jnepeni sau de sub iarba gălbuie. Nu e
un peisaj sălbatic, dar are o măreţie a sa. Îmi pare tangibil, uman. Când mă
îndepărtez de marea de oameni agitaţi, aud vântul. Şuieră aşa cum numai pe
munte îl auzi (sau uneori, în nopţile de iarnă, la mine în balcon) tăios şi
viu. Şi atunci când vântul se opreşte şi oamenii sunt departe, se aude şi
muntele. În liniştea acesta, în ţârâitul cailor de iarbă, muşchiul de sub
picioarele mele freamătă şi muntele respiră.
Aici, pe cea mai înaltă şosea din ţara mea, totul e tangibil, uman. Soarele
nu pârjoleşte. Vântul nu îmi zdrenţuieşte pielea. Stâncile nu par
ameninţătoare. Orizontul nu e zimţat. Şi dacă reuşesc să fug de manele, mici şi
voci aruncate fără nicio îngrădire, reuşesc să găsesc liniştea din munte şi din
mine.