Zen
La jumătate de oră de
mers cu mașina din Sibiu, după un drum cu serpentine și văi de plai mioritic în
adevăratul sens al cuvântului (deși, în ultima vreme au apărut cam multe
hoteluri pentru gustul meu) parchezi mașina pe ultimul loc înspre buza pădurii
și o iei la picior. După vreo 50 de metri, se face o cărare la dreapta, marcată
cu cruce. Dacă pășești pe ea, ești în altă lume.
Apoi urci. Pieptiș la început, până ieși din poiană, mai
lin după aceea, când treci pe lângă stână, pe lângă pâlcurile de brazi sub care
primăvara se face un covor mov de brândușe. După vreo oră de mers, după ce
peisajul s-a deschis sub tine și te uiți de ceva vreme la Sibiu și la culmile
din jur, ajungi în șaua de munte dincolo de care se întinde golul alpin. Nu mai
sunt brazi, doar iarbă de munte și ceva jnepeniș. Vântul e rece și taie,
șuierând prin orificiile bețelor de drumeție ca un fluierat. Iar în jur vezi
numai culmi, domoale, specifice Carpaților, din Munții Lotrului, Cindrel și,
mai departe, din munții Făgăraș. Mai mergi vreo 15 minute până la stânca ce
iese în afară peste munte, te așezi pe piatră și acolo ești zen.
Nu știu de câte ori am făcut drumul acesta. L-aș mai face
de cel puțin tot atâtea ori. Fiindcă simpla amintire a locului mă ajută să uit
de tot ce e stresant și în neregulă în jurul meu. Și fiindcă e atât de aproape
de casă.
Publicat în:
